Prăbușitul

A fost odată un om care văzându-se prăbușit s-a ridicat și a mers mai departe. Curios este că cel prăbușit avea 73 de ani iar cel care s-a ridicat 36. Iar cel tânăr l-a luat de umeri pe cel bătrân, l-a adăpostit de frig și a plecat. Știa însă că s-a ridicat pe sine.

Poate că în univers există o singură alcătuire numită suflet, aflată în mai multe ipostaze numite realități, iar fiecare realitate are timpul ei și spațiul ei. Realitățile dansează înghesuite într-o sferă și uneori se ating. În fiecare ipostază și la fiecare atingere, alcătuirea asta ia decizii care influențează și stabilesc următoarea mișcare a dansului și următoarea atingere.

Pentru că în fiecare realitate, în fiecare moment al fiecărei realități alcătuirea suflet ia câte o decizie, vasăzică gândește, dansul pare haotic, desfășurarea evenimentelor pare haotică însă ea este suma tuturor gândurilor și deciziilor din univers.

Cel tânăr a știut că dacă nu lua decizia de a îl ridica pe cel bătrân, peste 37 de ani el avea să fie cel prăbușit și atunci nu ar mai fi avut cine să îl ridice și ar fi amorțit în frig. Nu a înțeles, a știut. Cunoașterea nu vine neapărat din raționament, raționamentul este o joacă de-a probabilităților. Cunoașterea este absolută iar când știi, știi pur și simplu. Uneori din închiderea ochilor și din vis.

Iar omul acela bătrân era David. Dacă nu l-aș fi văzut de atâtea ori în vise, nu l-aș fi cunoscut azi.