Poze de la Revoluţia Română din 1989 şi povestea revoluţiei mele

| | Opinii

E dezamăgitor că nu există încă un site, la 23 de ani de la revoluţia din decembrie 1989, care să grupeze şi să clasifice fotografiile care ne-au rămas de atunci.

Există o colecţie pe wikimedia şi mai multe albume încărcate pe diferite bloguri sau conturi social media.

Instituţia cea mai în măsură să facă asta, Muzeul Naţional de Istorie, dezamăgeşte prin proiectul comunismulinromania.ro – unde la capitolul Revoluţia din decembrie 1989 găsim arhivate doar cinci fotografii.

Eu voi încerca să adun în această pagină cât de multă informaţie pot să strâng. Din păcate, efortul va fi în zadar dacă fotografiile nu vor fi şi explicate în contextul istoric. La fel de mult contează şi specificarea autorului fotografiilor. Cele mai multe din ele, cele din Bucureşti, aparţin agenţiilor de presă străine.

În acest stadiu, mă preocupă să adun şi să arhivez cât mai multe imagini, urmând ca pe parcurs să fie adăugate informaţii despre ele.

Revoluţia trăită de mine

Amintirile mele despre revoluţie sunt vagi. Mi-a rămas în minte un lucru pe care rar l-am mai trăit de atunci: atmosfera şi comunicarea între oameni.

Dacă vreunul dintre tinerii şi exaltaţii de astăzi au impresia că ceea ce s-a petrecut la începutul anului 2012 în Piaţa Universităţii a fost „eveniment” de stradă, se înşeală. I-a lipsit solidaritatea, liantul acela cu sclipiri în ochi care se varsă pe străzi cuprinzând şi cele mai negre mahalale, precum fundul străzilor din Colentina vremii de atunci. Căci aşa a fost la Revoluţie. Oamenii mari îşi zâmbeau, se îmbrăţişau fără să se cunoască. Nu doar în centru! Peste tot în Bucureşti, din Giuleşti, Obor, până în Pantelimon şi Voluntari!

Sigur, mai exista puţină suspiciune, unele lucruri încă se vorbeau în şoaptă. Dar entuziasmul cucerea totul şi acest entuziasm a fost cel care i-a făcut pe oameni să iasă pe străzi. Nu o mie de oameni, ci zeci de mii, poate chiar sute de mii, pe toate străzile Capitalei.

Strigă şi fugi

TOŢI vroiau un singur lucru: schimbarea, căderea, şi apoi mai vedem noi. Pe Colentina, de la capătul lui 4 (intersecţia cu Fundeni) până la podul spre Voluntari treceau autobuze şi camioane pline ochi cu oameni, care strigau. Probabil erau muncitorii de la Ţevi Sudate, niciodată nu am aflat. Cert e că am strigat şi eu, o singură dată, după care am fugit înapoi pe străzi, în cotloanele fundului meu de Bucureşti. Asta a fost revoluţia mea, un strigăt şi o fugă de copil.

Simţeam că se întâmplă ceva important şi mai vedeam ochii aceia sclipitori de care v-am povestit, legătura care se formase între oameni. În pozele de mai jos veţi vedea oameni care duc mâncare soldaţilor. Solidaritatea şi unitatea de aici au venit, de la entuziasmul acela electrizant când toţi am simţit că trebuie să facem ceva. Nici măcar nu a fost ceva conştient, nu a fost ceva gândit şi premeditat. Toţi au acţionat instinctiv, precum copilul de 12 ani care a strigat şi el, că aşa i-a auzit pe muncitori că strigau.

Efectul mulţimii

O singură dată am mai trăit ceva asemănător. Eram mai mare şi de data aceea m-am lăsat purtat de mulţime, nu am mai fugit înapoi în bârlog ca puii de urs. Era campionatul de fotbal din Statele Unite şi România câştiga meci după meci. De fiecare dată, coloane de tineri ieşeau dintre blocurile Colentinei, umpleau strada ca o hemoragie a bucuriei şi exaltării şi porneau din nou spre Universitate. Printre ei, şi eu.

Am ajuns cu ei la Universitate, am dansat, am ajuns purtat de val până undeva spre Pache Protopopescu, fără să ştiu de ce şi cum am ajuns de acolo. Evenimentul mă cucerise şi fusesem infectat. Spre norocul meu, de data aceasta nu mai era Revoluţie, doar ne bucuram cu toţii.

Cuvântător, agricultor, antreprenor, muncitor, visător, cititor, ascultător, departe călător. Îndrăgostit de popoarele din jurul Mării Negre și din Asia Centrală.