Perseverență

| | Ce scriu, Proza, Top

Când am venit din Belgia am simțit că am pierdut din nou totul. Iarăși nu mai conta nimic și reușeam întrucâtva să îmi ascund durerea în spatele indiferenței.

Am lăsat canalele liniștite din Brugge și parcurile înverzite din Bruxelles ca să stau rezemat de un perete într-un aeroport aglomerat fără să mă mai întreb, ca în alte dăți, cine sunt oamenii ăștia și unde s-or duce ei. Îi priveam cu ochii goi și am avut din nou sentimentul că nu aparțin acestui timp.

Observam doar frânturi, ansamblul nu mă cuprindea, eu de fapt nu eram acum aici, mi-am spus. Îi priveam printr-un ochean, vedeam că fata aceea blondă purta o eșarfă de culoare verde cu un colț puțin destrămat din care atârnau fluturând două ațe, dar nu o vedeam de fapt pe ea. Iată, cei doi rămăseseră în mijlocul drumului și își vorbeau aprins, nu le păsa că șuvoiul de oameni se împiedica în discuția lor încremenită, dar eu nu i-am perceput ca pe doi oameni aflați într-o ipostază, ci ca pe un întreg din care au răzbătut până la mine doar două cuvinte: so allegria.

pantofi-negri Apoi, vârful pantofilor mei negri, încercam să îi potrivesc milimetric, fără vreun motiv anume. Cel din stânga purta mândru o pată de nisip.

Cineva s-a oprit și m-a întrebat ceva într-o limbă pe care nu am înțeles-o. Nu mi-a păsat de cuvintele lui și nu am încercat de data asta să le înțeleg, să fac conexiuni. Mi-a păsat în schimb că mi-a tulburat liniștea și alinierea exactă a pantofilor din care unul pătat de nisip, atunci când instinctiv am făcut un pas înspre el ca să aud ce spune.

Nu i-am răspuns și l-am lăsat descumpănit, așteptând un răspuns la o întrebare cine poate ști cât de importantă.

Poate că i-aș fi zis că nu mă interesează, sau poate că i-aș fi oferit răspunsul așteptat. L-am privit cum se îndepărtează fără să simt nimic.

Ce aș mai fi avut de simțit…?

Eu știam că undeva, într-un apartament mic de lângă un parc cu un lac pe fundul căruia se afla scufundată o biserică, ea plânge în acest moment. Da, ea plânge acolo iar eu sunt aici aliniindu-mi absurd vârful pantofilor.

Probabil făceam asta pentru că un gest atât de minuțios petrecut în mijlocul unei mulțimi atât de grăbite și în întârziere avea darul de a mai liniști un pic trecerea timpului în acest aeroport. Căci atunci când el curge atât de vijelios pentru toți, e nevoie de cineva care să persevereze în a-l opri, cineva care să tragă de el înapoi, să încerce să îl țină în loc – mai stai puțin, timpule, că uite, dreptul încă se află o idee înaintea pantofului stâng.

Mă gândeam că poate voi ajunge astfel să îl stăpânesc, iar în clipa când cele două vârfuri vor fi perfect aliniate, el va sta în loc și mai mult decât atât, s-ar fi creat, poate, condițiile în care să fie posibilă nu doar oprirea lui cu totul, ci revenirea la ce a fost înainte.

Atunci, l-aș fi lăsat să curgă cu un an înapoi, până în momentul în care ea, cea care plânge azi, era pe punctul de a rosti anumite cuvinte pe care le resimțea de abia acum și din pricina cărora plângea.

Ea singură nu mai putea schimba nimic, dar poate cu ajutorul meu și al pantofilor mei deveniți magici în acest aeroport am putea să ne întoarcem cu toții în timp și vorbele să nu mai fie vorbite.

Așa gândeam și continuam cu îndârjire să îi potrivesc unul lângă altul. Nici nu eram convins că sunt aici și că eu fac asta, pe de o parte știam că sunt acolo lângă ea și că îi țin capul lipit de umărul meu stâng, deasupra locului unde simțisem demult cum universul mi s-a topit în dreptul inimii.

Dar tot eu eram încă în Brugge și în Bruxelles, tot eu eram preotul cu barbă care rămăsese să strige „pocăiți-vă” în biserica inundată de pe fundul lacului, cu peștii trecând agale prin dreptul altarului.

Tot eu îmi beam alături de ea cafeaua dimineață, tot eu eram și cel căruia îi spusese acele cuvinte dureroase și, uite, acum nu mă mai doare nimic. Nu plânge, i-am zis, dându-mi seama de inutilitatea acestui gând. Adică de ce să nu plângă, dacă asta simte? Ar schimba cu ceva durerea ei dacă și-ar opri lacrimile? Să le lase să curgă.

Și, în fine, porunca „nu plânge” era inutilă pentru că nu eram convins în care realitate am spus-o. Dacă am spus-o în aeroport, dacă am spus-o în parcul fără bănci, dacă am spus-o pe fundul acelui lac nu ar fi avut niciun sens. Desigur, trebuia să fiu alături de ea ca să audă iar astăzi eu nu mai știam nici unde sunt, nici unde mă duc.

Știam un singur lucru, că am doi pantofi, stângul pătat de nisip, și că vârfurile lor trebuie cumva aliniate și în linia aceea eu trebuie să găsesc perfecțiunea ce îmi va permite să controlez timpul.

brugge-canal

Cuvântător, agricultor, antreprenor, muncitor, visător, cititor, ascultător, departe călător. Îndrăgostit de popoarele din jurul Mării Negre și din Asia Centrală.