Pe jos de la București la Mangalia: Caută și vei găsi

| | Ce scriu, Proza

pe-jos-de-la-bucuresti-la-mangalia

Cum am mers pe jos nouă zile de la București la Mangalia și de ce.

Duminică dimineață, pe plaja de lângă Mangalia, mi-am dat cu apă de mare pe ochi și cu rucsacul în spate m-am pierdut între turiștii care așteptau microbuzul spre Constanța. Pentru prima dată în ultimele zece zile nimeni nu se mai uita lung după mine și nimeni nu m-a întrebat unde merg și ce caut aici. Spre deosebire de satele izolate din Dobrogea și Bărăgan, Mangalia este obișnuită cu turiștii.

Tot pentru prima dată, în mașină nu m-am închis în lumea și în gândurile mele, cu ochii pe geam, ci în lumea oamenilor de lângă mine, fiind atent la ei, la ce vorbeau, la ce își spuneau sau la felul în care tăceau.

Aici, în microbuz, am înțeles că totul a fost, până la urmă, despre ei, nu neapărat despre mine.

Da, am mers pe jos de la București la Mangalia, aproximativ 270 de kilometri prin ploaie, soare, pe șosea, prin noroaie, pe câmpuri, prin păduri. Am dormit sub poduri, la marginea bălților sau a pădurilor, la mănăstiri sau acasă la oameni. Aici, în microbuzul spre Constanța, am înțeles că ei, oamenii, au fost rostul acestei experiențe.

Am fost trei cei care am mers pe jos de la București la Mangalia. Fiecare a avut rostul său, motivele sale. Eu am fost să îl caut pe Dumnezeu și i-am regăsit pe oameni.

pe-jos-bucuresti-mangalia

Puțini au fost cei care ne-au întrebat dacă avem nevoie de ceva, dar tot puțini au fost și cei cărora le-am cerut și nu ne-au dat. Puțini au fost cei la poarta cărora am bătut și nu ne-au deschis. Puțini au fost cei pe care i-am căutat și nu i-am găsit.

La Sfântul Andrei, călugării uscau flori de mușețel pe fețe de masă întinse pe paturi goale. Ne-au culcat în ele după ce au strâns florile și după ce ne-au dat să mâncăm supă și lapte bătut.

Profetul a spus: ai milă pentru cei de pe pământ, pentru ca Cel mai presus de ceruri să aibă milă pentru tine.

Călugării care căutau liniștea între zidurile mănăstirilor au avut milă, dar milă a avut și Gică, cel care băuse sâmbătă dimineață în cârciuma din Tufani. „Sunt Moșii azi și la noi se dă de pomană niște colareți, niște vin, mă înțelegeți dumneavoastră, cum se face…”, s-a scuzat el, ca și când ne-ar fi spus ei da, am băut și m-am îmbătat, dar vreau să vă ajut și mi-ar părea rău dacă nu aș putea să o fac.

Nu ne-a putut ajuta, iar când am plecat l-am privit în ochii lui albaștri și plumburii ca cerul de cu două seri înainte, când ne plouase o zi întreagă. L-am privit și am văzut în ochii lui mâhnirea sinceră că nu poate face mai mult pentru noi, decât să ne spună pe unde e drumul și dacă facem stânga sau dreapta.

Gică era trist sâmbătă, în zi de Moși, din două motive: pentru că nu ne-a putut ajuta pe noi și pentru că îi murise iapa.

„Acum îmi caut cal”, zicea, ca și când l-ar fi putut găsi chiar acolo, pe banca de lemn din fața magazinului universal unde i-am dat să bea bere. „La noi e greu”, a zis apoi, și am stat să mă gândesc dacă la noi înseamnă de la Tufani până jos la Dumbrăveni, sau dacă nu cumva la noi are un înțeles mai larg, adică la noi dobrogenii, sau la noi oamenii de pe pământ.

Tot că e greu era de părere și celălalt Gică, din Ion Corvin, care mai avea un an până la pensie.

– Ce faci, bre?
– Aștept să ies la pensie, zice, ca și când ar fi așteptat ca ieșirea la pensie să îi vină chiar acolo în fața birtului, rezemat într-un creangă groasă de oțetar.

Da, călătoria asta a fost despre oameni, nu despre locuri. Locurile sunt locuri, unele mai sterpe, altele mai înverzite, dar oamenii le dau viață și le fac să fie într-un fel sau altul.

Am plecat să fug de oameni și am aflat că ei sunt, de fapt, cei mai importanți. Am crezut că lungile etape prin pustiuri, cum au fost cele opt ore de mers pe DJ 403 între Luica și Mănăstirea, opt ore în care am mers fără să trecem prin localități, vor fi de fapt esența acestei călătorii – eu, pașii, zarea, câmpul. Nu a fost așa. Esența au fost cei care așteptau ceva în fața birturilor sau magazinelor, iar în ziua aia acel ceva s-a întâmplat să fim noi. Esența a fost domnul Ferugeanu din Călărași, a fost bătrânul cu dacia albastră care plecase din Adamclisi spre Deleni, căruțașul tânăr din Furnica care căra bălegar, Ghiță, ciobanul cu 240 de oi și 8 frați, patronul benzinăriei din Gălbinași, patroana magazinului din Luica, „la 200 de metri pe partea dreaptă”, apicultorul din Furnica, „fost comandor de marină”, nea Costică Enea, fost radiotransmisionist și pasionat de istorie și arheologie, încredințat că istoria nu e chiar așa cum o învățăm și că ea a fost scrisă de învingători și de contexte și întâmplări, tânărul care căra piatră spre Călărași, fost șofer de autocar.

Despre ei a fost vorba și despre toți ceilalți, despre George de la căpitănie, despre nea Gică din Ion Corvin, despre Gică din Tufani, despre călugării de la Dervent și Sfântul Andrei, despre ei și despre cei de lângă mine.

bucuresti-mangalia-pe-jos

Am fost trei și fiecare avea drumul său, iar pentru nouă zile s-a întâmplat ca drumul nostru să fie același, bătut cu pasul de la București la Mangalia. De la fiecare am învățat ceva.

De la Șoșo am învățat să nu mai fug de oameni, să nu îi mai ocolesc așa cum făceam, prin viroage și păduri, căutându-l pe Dumnezeu în singurătatea câmpului sau pădurii. Dumnezeu este acolo unde sunt oamenii. Dacă Dumnezeu înseamnă, printre altele, milă și iertare (compasiune), cum altfel ai putea primi milă de la oameni dacă fugi de ei? Sau cum ai putea la rândul tău să le arăți milă și să ajuți, dacă fugi de ei? Da, de la Șoșo am învățat să bat pentru că se va deschide, să cer pentru că mi se va da, să caut pentru că voi găsi.

De la Bogdan am învățat să găsesc în mine ceea ce nu pot primi de la oameni. Speranță, răbdare, îndârjire în sensul de vrednicie și determinare; de la el am învățat că atunci când sunt șchiop să spun nu, nu sunt șchiop, și nu voi fi șchiop; să spun dacă îmi e rău că îmi e bine, și îmi va fi bine; să spun dacă nu mai pot că mai pot, și voi mai putea. Am învățat că poți să mergi 270 de kilometri pe jos chiar dacă ai genunchiul operat și glezna umflată. El așa a făcut, ca și când căprioara pe care am întâlnit-o în prima zi în pădurea Ștefănești i-ar fi zis, ca acum două mii de ani, ia-ți patul, ridică-te și umblă.

Credința este în noi iar Dumnezeu este acolo unde este credință; pădurile și câmpiile mele ar fi pustii fără oameni.

Cuvântător, agricultor, antreprenor, muncitor, visător, cititor, ascultător, departe călător. Îndrăgostit de popoarele din jurul Mării Negre și din Asia Centrală.