Parno Graszt şi dublul standard

| | Opinii

Astăzi am văzut un link la @Petreanu către un videoclip al unui taraf ţigănesc din Ungaria. Jos pălăria, cântă indivizii ăia intitulaţi Parno Graszt de numa’ numa’. Ascultând şi plăcându-mi, m-am ridicat de la birou şi m-am trezit cu coatele rezemate pe fereastră, cu ochii în ploaia de afară. Am realizat două lucruri.

Primul, că nu îmi este dor.

În trecut aş fi destupat, poate, o damigeană în cinstea noii descoperiri. Aş fi chemat zece tovarăşi de pahar şi am fi ascultat Parno Graszt şi am fi băut până am fi vorbit ungureşte spre dimineaţă. Şi cred că aş fi ales ceva de 40 de grade, că e frig afară. Asta aș fi făcut atunci.

Astăzi nu regret nici sticlele, nici capetele sparte din trecutul meu; le accept cu seninătatea cu care am învăţat să accept istoria şi pe mine însumi. Le accept, au făcut parte din viaţa mea, dar nu îmi este dor de ele. Mă bucur că schimbarea în viața mea a venit firesc, fără exerciții de voință. Din trecut mi-au rămas doar câteva tone de amintiri și tatuajele.

Al doilea lucru pe care l-am înţeles astăzi e că oamenilor le place să aplice dublul standard.

Dacă ţiganii sunt din Ungaria, totul e minunat – sunt ai lor, nu ai noştri. Dacă ţiganii cântă în româneşte, avem o problemă. Nu mai sunt buni, nu mai cântă la fel, ne fac ţara de râs.

Nu pot să nu observ slăbiciunea vest-europenilor – în special a francezilor – faţă de cultura balcanică. Nu înţeleg însă de ce ţiganii români sunt priviţi într-un fel, ţiganii unguri în alt fel, ţiganii bulgari aidoma şi aşa mai departe.

parno-graszt

Cuvântător, agricultor, antreprenor, muncitor, visător, cititor, ascultător, departe călător. Îndrăgostit de popoarele din jurul Mării Negre și din Asia Centrală.