Omul din rulotă și fata cu maimuță

| | Ce scriu, Proza, Top

dragos-serban

Era cam sărat peștele, mi-a spus, scuzându-se și parcă temător că nu o să îmi placă, deși după felul în care îl înghițeam cu tot cu oase trebuia să își dea seama că nu mai mâncasem de două zile.

La urmă mi-a dat bere și țigări și am stat de vorbă.

Omul acela înalt, uscățiv, cu barbă albă și tricou cu dungi a fost primul necunoscut care mi-a oferit ceva din bunătate. Eram copil, aveam părul lung și pentru prima dată aflam ce înseamnă să fii liber. Nu îmi păsa de mâine, nu visam, nu aveam destinații ci doar drumuri și un cort. Când îmi era foame beam bere, când voiam să iubesc iubeam, când voiam să plec mai departe plecam.

Nu aveam nicio părere despre oameni, ei erau, alături de copaci, doar decorul cel mai des întâlnit în drumurile mele. Încă nu o cunoscusem pe ea când m-am gândit, într-una din serile din Costinești, cum ar fi să mă odihnesc la umbra unui om așa cum stau acum sub salcâmul acesta. Dintre toți copacii poate ar trebui să îl aleg pe cel mai umbros într-o zi cu arșiță și toropeală, iar din toți oamenii ar trebui să îl aleg pe acela care atunci când mă va ține în brațe aș putea să închid ochii și să simt viața lui cum devine una cu a mea.

Așa a fost. Ce păcat că atunci când s-a întâmplat uitasem deja de gândul avut acolo sub salcâmul din Costinești. Mi-am amintit după douăzeci de ani când am respirat din nou pe umărul ei și am închis ochii și am simțit-o că e a mea viața ei și mi-am spus stai, lucrul ăsta îl știam, îl bănuisem, îl gândisem deja.

Acolo sub salcâm a venit atunci omul cu barbă și m-a întrebat dacă vreau să mănânc ceva. Că are el niște pește, a făcut aseară și e păcat de el să se strice. Am acceptat șovăielnic, bănuitor, mie nu îmi păsa de oameni, de ce i-ar fi păsat ăstuia de mine? Stătea într-o rulotă, venise cu fata lui care era în cantonament. Asta e tot ce îmi amintesc din multele lucruri pe care mi le-a povestit iar eu aveam impresia că îl știu de undeva.

Primul om care mi-a dat ceva de mâncare a apărut în viața mea exact atunci când mă gândeam la oameni și la copaci. Ce legătură să fi fost între gând, om și salcâm? Poate din împreunarea celor trei în acel moment și în acel loc s-a hotărât undeva în stele ca eu să rămân temător de oameni, iubitor de salcâmi și îndrăgostit mai târziu de o singură ființă în umbra căreia să îmi continui și să îmi sfârșesc existența.

Nu știam încă legătura dintre liniște, viață și iubire. Eu nu iubeam decât drumul cu adevărat, în rest iubeam fete pe care le descopeream și le gustam curios, fără să mă gândesc la nimic. Gândurile mele se întâmplau doar sub salcâmi, iar iubirile sub cerul liber. Așa am iubit-o atunci pe Oana, fata care stătea tot într-o rulotă și avea o maimuță. Un cercopitec pe care am uitat cum îl cheamă. Cercopitecul bea bere și lătra la câini cu un țipăt subțire și strident. Fata mă iubea pentru că nu vorbeam și pentru că, mi-a mărturisit, se vedea totuși în ochii mei că aveam ceva de spus.

Știa ea ceva. Doar că nu aveam nimic de spus, ci de gândit. Iar gândul acela despre mine și umbra unui om a prins adevăr și întâmplare câțiva ani după aceea, când pentru prima dată am simțit cum viața unei femei devine, încet, viața mea. Mi l-am amintit în cele din urmă și de atunci am început să îi spun, în loc de nume, „suflete al meu”.

Fragment din romanul: Negustorul de mătăsuri

Cuvântător, agricultor, antreprenor, muncitor, visător, cititor, ascultător, departe călător. Îndrăgostit de popoarele din jurul Mării Negre și din Asia Centrală.