Odin și corbii

| | Ce scriu, Poezii

nu mai unde să îmi întind aripile decât în mine
așa cum stau aplecat deasupra găleții cu ciment,
le simt cum tremură pe umeri a nerăbdare
și omul de sub ele îl simt –
încă același înaripat bezmetic
ascuns sub gulerul cojocului de oaie
și sub mustața care râde la auzul poruncii
„tată, vrem desert”,
încă același Prometeu dezgolit
ce își zidește ficatul ciugulit de vulturi
cu adeziv Ceresit CM 17,
nu mai am unde să îmi întind aripile
pentru simplul fapt că ele îmi sunt gânduri,
corbii mei negri,
mi-e teamă că nu vă veți mai întoarce aidoma,
că veți rătăci printre „așa trebuie” și „așa se face”
iar atunci bătrânul cu cojoc de oaie va rămâne singur aici
ca un copac bătrân crescut din iarba peste care demult
călcaseră hoardele mongole,
corbii mei gânduri, aripile mele,
mi-e teamă și asta mă face zeu.

corbul sunt eu,
așezat pe umărul drept al zeului chior
ca pe un tată.

corbul sunt eu,
atunci când aripile îmi cresc negre
și le întind a zbor ca pentru o îmbrățișare.

corbul sunt eu,
la fel de bătrân ca tatăl meu.

Textul face parte din volumul: EU, PĂMÂNT BOLNAV

Cuvântător, agricultor, antreprenor, muncitor, visător, cititor, ascultător, departe călător. Îndrăgostit de popoarele din jurul Mării Negre și din Asia Centrală.