Nu regret, tovarășe comandant

| | Ce scriu, Proza

Nu regret nimic, tovarășe comandant. Așa îi spusese când ăla, sever și mustăcios, îl întrebase răspicat dacă regretă fapta.

nu-regret-nimic

Aici, întâmplările nu mai erau doar întâmplari, ci fuseseră botezate fapte. Spre deosebire de întâmplările care se întâmplă pur și simplu, faptele sunt comise. Iar comiterea lor se pedepesește, uneori pe drept iar câteodată pe nedrept.

Nu, nu regreta, deși fapta îl adusese aici acum șapte ani, ani care trecuseră la început greu, apoi pe nesimțite, iar de curând timpul începuse să treacă molcom, liniștit și împăcat, de parcă așa s-ar fi scurs el dintotdeauna. Ce să regrete, libertatea pierdută? Da, într-adevăr, așa simțise la început, în primele zile când descoperise că mersul și fuga nu se mai pot întâmpla decât în cerc, câteodată mai larg, când ieșea în curte, alteori mai strâmt, când era înăuntru.

Apoi, și fuga asta de care îi era dor se transformase într-un stereotip de păcălit mușchii gambelor, că lui îi plăcea să alerge mai mult pe vârfuri. Anapoda goană, dar folositoare mai ales atunci când faci asta pe furiș, pe tăcute, să nu te prinde vreun tovarăș că nu ești în pat în timpul orelor de odihnă.

Dar nu fuga devenită stereotipie de leu în cușcă îl scăpase de regrete și îi alinase scurgerea timpului. Ea era doar un accesoriu de visare. Descoperise că oboseala îi deschide mintea și îl ajută să retrăiască „pe uscat” plăcerea închipuirilor și fantasmelor ce îi însoțiseră numeroșii ani de beție. Și asta dintr-o simplă întâmplare.

Unu, doi, trei, patru, cinci și stânga-mprejur șiiii… unu, doi, trei, patru, cinci și stââânga-mprejur, șiiii…

Încăperea pe care o măsura cu piciorul avea circa patru metri pe care îi străbătea apăsat, repetitiv, din cinci pași mărunți, făcuți pe vârful degetelor. Ritmul care părea acompaniat de un metronom în prima jumătate de oră creștea, pe măsură ce picioarele îi oboseau. Și pe cât oboseau, pe atât mergea mai repede, și mai repede, până când numerele i se succedau în minte unul după altul fără pauză între litere, undoitreipatrucinci și iară undoitrei…

„Stânga-mprejurul” pe care îl rostea în minte când fruntea îi ajungea aproape de crăpătura peretelui cu ușa și apoi se învârtea și o pornea iar în cinci pași către fereastră devenea, după o jumătate de oră, „și iară” apoi un monosilabic „șar” rostit în gând în mai puțin de o fracțiune de secundă, exact cât îi lua corpului deprins cu spațiul să se răsucească abil pe călcâie.

După „încălzire”, care dura cam o oră, cuvintele începeau să își piardă forma în gând, precum ticăitul ceasului care dispare la un moment dat din încăpere, deși el încă e prezent. Corpul lui, transformat în mecanism, continua să meargă milimetric pe traseul perete-perete, în timp ce mintea lui pronunța ceea ce fusese învățată: undoitreipatrucinci.

De șapte ani era aici, șapte ani pe care îi împărțise în bucăți de cinci secunde care deveniseră propria lui unitate de măsură a timpului. Propriul lui timp, care avea sens doar în acest spațiu. Pentru tovarășul comandant, acest timp era invizibil și imposibil de bănuit la percheziții. Era timpul lui, ce avea să îl însoțească mereu de atunci.

Propriul lui timp care se transformase într-un prezent exclusiv, fără viitor și fără trecut. Iar în acest prezent, alături de pași, începuseră să se prelingă furie, dezamăgire, tristețe, într-un târziu liniște și speranță.

Pe dinafară liniștit, calm, tăcut. Pe dinăuntru arzând.

Primul către care s-a dezlanțuit a fost Dumnezeu, cel căruia i se ruga în primele nopți spunându-i „unchiule”.

Textul face parte din volumul: VOR. Proză scurtă.

Cuvântător, agricultor, antreprenor, muncitor, visător, cititor, ascultător, departe călător. Îndrăgostit de popoarele din jurul Mării Negre și din Asia Centrală.