Nimeni în tren

| | Ce scriu, Poezii

M-am uitat în jos; pieptul îmi era sfâșiat și deschis larg ca o ușă de tren personal.
Plecaseră toți, în afară de unul care fuma și părea să nu îi pese.
Am rămas doar noi doi, m-a anunțat sec după ce l-am salutat din privire.
Nu mai e nimeni aici, a zis, fluturând larg cu mâna deasupra pieptului meu,
ca pentru a întări și pecetlui cele rostite.

Mi-am aruncat și eu o privire, avea dreptate.
Înăuntru se mai simțea doar mirosul cald și amestecat al mulțimii care freamătă
pentru o perioadă într-un spațiu cu o singură voce și voință.

I-am zâmbit fumătorului știind că el nu poate zâmbi, apoi i-am cerut o țigară.
Cred că au trecut zece ani de când nu am mai putut să plâng, azi ar fi fost
o zi potrivită pentru asta
, i-am mărturisit.
Are să plouă, zice, uite ce înnorat e spre Snagov…

N-am mai zis nimic, am fumat amândoi în tăcere în vreme ce vântul îmi usca
pieptul pe dinăuntru, șuierând ca un nai între coaste.

Nepăsătorul a coborât în cele din urmă la Fierbinți.
De abia aici am înțeles de la el cu adevărat singurătatea:
să pleci și să lași ușa deschisă ín urma ta.

În mine nu mai era nimeni, nici măcar eu.

Textul face parte din volumul: PÂINE NEAGRĂ

Cuvântător, agricultor, antreprenor, muncitor, visător, cititor, ascultător, departe călător. Îndrăgostit de popoarele din jurul Mării Negre și din Asia Centrală.