Negustorul de mătăsuri – nu știți cum spun

| | Ce scriu, Proza

Nu știți cum spun 1, ce spun și nu mă știți pe mine. Așa le ziceam.

„Un singur om mă știe și tot nu înțeleg prin ce minune cunoaște ce gândesc. Am renunțat să înțeleg și am acceptat. În afară de el, în jurul meu au mai rămas doar presupunerile. Că eu simt nu știu ce, că eu gândesc nu știu cum, că eu urmăresc te miri ce scop. Realitatea mea e alta și a fost împărtășită o singură dată. Omul ăla a plecat cu tot cu adevărul despre mine iar mie mi-au rămas două iluzii, cea a insulei și cea a vaporului. Mi-au rămas mări reci, deși le-am iubit toată viața pe cele calde”.

Am închis caietul. Pagina fusese scrisă puțin înainte să plec cu Avram la Constanța.

E ciudat cum vorbeam despre mine ca și cum viața mea aia ar fi fost toată iar eu aveam deja conștiința unei dispariții iminente. Înainte să plec din oraș, eram convins că asta fusese tot și că ce va fi mai departe nu mai contează, pentru că eu trăisem deja tot ce fusese de trăit.

Da, la scurt timp după ce am scris acele rânduri plecasem. Nu am plecat să mă renasc în altă parte, ci ca să mor. Nu am plecat ca să caut o nouă viață, ci ca să o închid pe aceasta, să o închid temeinic, abandonându-mă pe mine.

Tânărul murise deja și se transformase în geambaș de secunde și de iluzii. Eu aveam doar două iluzii, cea a depărtării alături de cea a liniștii și a normalității unei insule unde totul e bine, unde se întâmplă ce ar fi trebuit să se întâmple și unde timpul s-ar fi oprit.

Până aveam să ajung acolo, negustoream câte puțin din timpurile altor oameni care se întâmplau să îmi stea în cale. Unora le luam ani, altora clipe fugitive. Eram conștient că timpul lor nu este al meu, că eu nu am nimic propriu care să îmi aparțină în absența ei, a celei ce murise și mă luase cu ea lăsând în urmă un om viu care nu mai avea pentru ce să trăiască și nu mai avea nevoie de ani.

Un astfel de om are două opțiuni: să rămână cu ochii goi într-un loc, nemișcat, resemnat, ca un obiect de decor în timpul celorlalți. Sau să plece cu privirea de fiecare dată mai departe, fără să îi mai pese de ce rămâne în urmă sau de ceea ce va găsi înainte.

Dacă în primul caz omul nu are neapărată nevoie de un timp propriu, în cazul doi el va trebui să primească din timpul altora pentru a reuși să existe ca ființă de sine stătătoare, capabilă de a lua decizii. Pentru că nu e resemnat, pentru că la un moment dat va trebui să o apuce în stânga sau în dreapta, să părăsească, să întâlnească, să reîntâlnească.

Eu am ales, atunci, să plec. Ea murise, eu murisem împreună cu ea și rămânând în același oraș, între aceiași oameni, ar fi fost ca și cum aș fi rămas într-un mormânt. Trebuia sa mă desprind ca să încerc să exist în altă parte. Nu m-am așezat ci am plecat pentru a fugi, pentru a fugi de mine, de ea, păstrând ceea ce fusese, furând oameni și timp.

z

Ulterior, am avut o familie, departe de locul din care fugisem. Aproape zece ani am stat alături de ei, jucându-mi rolul de membru guraliv și extrovertit al unei familii din marginea Caucazului.

I-am acceptat inițial amuzat și chiar reușisem o perioadă scurtă să îi simt ca fiind ai mei. Am luptat alături de ei, am suferit, am plâns și am râs așa cum numai oamenii din Georgia știu să o facă. Am ajuns acolo printr-o coincidență și tot așa am întâlnit-o și pe Matilda.

batumi

Orașul Batumi nu m-a primit așa cum mă așteptam. Cele câteva zile pe Marea Neagră pe un cargou ucrainean venit dinspre Odessa, pe care ajunsesem recomandat de Avram, trecuseră repede, dar suficient cât să îmi stârnească un oarecare interes față de destinație. Letargia în care mă scufundasem părea că trece pe măsură ce mă îndepărtam de țărmul românesc iar lehamitea față de viață și față de viața mea în special dispărea și ea alungată de votcile generoase servite în compania rușilor alături de care mă nimerisem. Tot ei îmi povesteau cu ajutorul unui puști, singurul vorbitor de engleză stâlcită, despre femeile gruzine și despre fala de altă dată a hotelurilor și stațiunilor de pe acel mal al Mării Negre.

Povești frumoase, împănate cu picanterii și gesturi obscene ilustrative atunci când engleza săracă a puștiului nu mai făcea față argoului rusesc. Când nici măcar mimarea actului sexual și descrierea cu gesturi largi a unor femei cu sâni mari și picioare lungi nu li se părea suficientă, rușii încercau să rezume totul printr-un singur cuvânt: liux, strigau, în vreme ce își sărutau zgomotos trei degete împreunate în dreptul buzelor.

Mă așteptam, așadar, la „liux” și la o liotă de femei frumoase fluturând vesele din batiste către marinarii veniți de departe. Am intrat, în schimb, într-un port care funcționa parțial, cu terminale dezafectate, cu un labirint de birouri de șantier construite din containere speciale, întâmpinat de autorități plictisite și de vameși și tehnicieni inexpresivi și parcă fără naționalitate, îmbrăcați în costumele funcționărești omniprezente în fiecare port din lumea asta și vorbind aceeași limbă de lemn.

Și pe aceștia, ca și pe cei din țară, îi interesa în principal un singur lucru: banul. Cu ajutorul acestui detaliu am rezolvat rapid tot ce era de rezolvat și am închis toți ochii ce trebuie închiși. Apoi, iată-mă singur în Batumi, rătăcind pe bulevardul Gogebashvili.


1 – expresia „nu știți cum spun” îi aparține unei fete din Timișoara pe care nu știu cum o cheamă de fapt. Să îi zicem Did.


Matilda din Tbilisi

Bulevardul Gogebashvili din Batumi ocolește portul și continuă paralel cu linia țărmului. După lacul Nuri se întâlnește cu bulevardul plajei, care este de fapt o alee pietonală mărginită de Marea Neagră pe partea stângă și de verdeață pe dreapta, pe partea cu orașul.

batumi-riviera

Mergând câteva ore pe acest bulevard am ajuns în sudul orașului, în delta râului Chorocki.

delta-batumi

batumi delta chorocki

Un singur om mi-a spus vreodată că sunt bun. Să am grijă de mine, mi-a zis. Aceea a fost Matilda. Am uitat mult din acea perioadă, dar nu am uitat-o pe ea. După ce ea revenise în țară iar eu am plecat spre Tbilisi unde aveam să lucrez în construcții, ajungând apoi administrator tehnic la un hotel, am început să îi scriu. O parte din caietele de atunci le-am pierdut, de fapt nu le-am pierdut, le-am părăsit într-o cameră săracă luând cu mine unul singur.

L-am deschis și am citit la întâmplare.

A însemnat atat de mult revederea noastră, din punct de vedere afectiv, că nu m-am mai gândit la altceva. Pe tine nu te-am văzut ca pe o femeie, te-am văzut ca pe ceea ce mi-am dorit și am pierdut la un moment dat. Înțelegi? Te-am văzut ca pe mult mai mult, mult mai mult. Am fost surprins, uimit că se poate întâmpla asta, că eu chiar te țin în brațe în fața sinagogii din Batumi, că după aceea chiar stau pe scaunul tău din bucătărie, că ești chiar tu la un metru de mine cea care îmi dădea un pahar cu apă. Iar apoi, că ești chiar tu lângă mine în pat, goală.

Câteva zile mai târziu.

Acum, treptat, încep să realizez că asta chiar e prezentul, că e realitate și mintea începe să mi se elibereze, eu reîncep să trăiesc. Am regăsit-o pe Matilda și m-am regăsit pe mine.

Fragment din romanul: Negustorul de mătăsuri

Cuvântător, agricultor, antreprenor, muncitor, visător, cititor, ascultător, departe călător. Îndrăgostit de popoarele din jurul Mării Negre și din Asia Centrală.