Negustorul de mătăsuri – fragment

Din când în când, printre cei 38 de ani ai mei care par 45 sau 55, își face loc o bucațică de timp pe care nici Planck nu o poate măsura iar în ea omul din mine ia niște decizii atât de repede că eu nici nu îl observ. De pildă, tu de azi nu o să mai bei, omule numit David. Sau: de azi tu nu vei mai agăța gânduri pe care să începi să le răsucești ghem și după aia să înghiți ghemul și să îl simți în stomac, ținându-te cu mâinile de mațe. Omul ăla mi-o fi zis să plutesc pentru că iată, plutesc și văd pământul de sus. E frumos.

Mi-e frică să nu rămân precum demonii din textele mele pe care nimeni nu i-a îndrăgit vreodată, nici măcar tatăl lor, cel care i-a creat. Nu de îndepărtare mi-e teamă, nu de tăcere, ci doar de faptul că aș putea să rămân singur aici în cavitatea mea cărnoasă și întunecată.

Sunt singur și am spatele rece.

Nu va cunosc
Va simt doar cateodata caldura
Cand va rezemati de umerii mei in tramvai
Va simt doar cateodata caldura
Cand imi imaginez ca sunteti buni si va imbratisez

Oamenii sunt doar carne și înăuntrul cărnii sunt condamnați să fie pentru totdeauna singuri. Nimeni nu va intra acolo în ei cu adevărat, dacă au impresia că înăuntru mai e cineva acela este de fapt doar un alt gând. Adevărul este că oamenii își împletesc între ei singurătățile haotic, răzleț, ca gândurile de om obosit.

Legăturile astea se rup și ele, invariabil, omul rămâne iarăși cu carnea lui să se aibă, să se conțină. Ca teiul ăsta al meu, uite, an de an rămâne schilod ca un țăruș în mijlocul grădinii după ce îi cad frunzele. Eu știu că așa e el de fapt, slăbănogit de coroană, că atunci când înfrunzește ca să înflorească mai apoi mândru nevoie mare e doar o coincidență anuală, o infatuare a ființei care strigă în gura mare „uite ce am eu! uite ce am eu!”. Eu știu că toate acelea sunt gândurile lui și că el, teiul, e de fapt cioată, trunchi scorțos. Din el cresc celelalte, niciodată invers.