Negustorul de mătăsuri – cap4 #fragment

| | Ce scriu, Proza

Omul este o fiinta armonica. Este sensibil la orice forma de rezonanta, produsa de sunete, de radiatii, de energii. Omul este aflat la punctul dintre energie si materie, un punct in care, rezonand dupa necunoscute frecvente, poate deveni un rezervor de timp. Poate pastra bucati de timp in el. Altfel nu imi explic cum patru sunete repetate – pa pam, pam, pam, pa pam – sunt capabile sa ma prabuseasca, sa ma alunge din prezent si sa dezlege suvoaie de clipe petrecute in urma cu 20 de ani.

Pa pam, pam, pam, pa pam si eu nu mai sunt eu cel de azi, eu nu mai sunt eu deloc, sunt o himera, o umbra, o pata de energie tanara, nestiutoare si fericita. O pata de energie care stia sa cante la chitara si altceva nu prea mai stia sa faca, decat sa bata muntii in sus si in jos, sa bea rom si sa traga adanc in piept aer curat parfumat cu un strop de umar alb.

Da, sunt o fiinta care stie sa rezoneze…

M-am ridicat incet de la masa si m-am indreptat catre fereastra. Ca intotdeauna, priveam lung lumina de afara asteptand parca un raspuns. Ochii mi s-au incetosat si mi s-au impaianjenit din cauza soarelui. I-am inchis si am asteptat sa imi revina privirea. I-am deschis incet si am descoperit ziarul de ieri, pe care il asezasem mototolit pe pervaz. Am oftat adanc. Ieri citisem despre moartea lui C.

Parca prea multi morti. Barbati, tineri, femei, ba chiar si copii murisera in ultimii doi ani, de cand ma aflam iarasi in oras. Incet, aveau sa se duca toti, numai eu ramaneam aici, in apartamentul Tantei. De cate ori ma gandeam la moarte imaginea ei imi revenea subtil, intr-un colt de minte. Pentru mine, ce ironic, chipul mortii devenise chipul ei, intr-atat le asociasem. Moartea mea este satena cu ochii verzi.

M-am scuturat si am pus ibricul de foc. Astazi nu am voie sa ma gandesc la morti. Astazi trebuie sa fiu viu, mai viu decat oricand, am multe de retrait. Am facut o cafea tare si, picior peste picior, am reinceput sa rasfoiesc ziarul mototolit. Am trecut repede fara sa privesc peste paginile cu inmormantarea lui C. Iata, stiri externe. Asta imi trebuie mie, lumea. Sa traiesc liber. O conferinta la Talin, politica in zona tarilor baltice.

Talin! Fara sa vreau, am zambit. Daca pentru mine moartea are ochii verzi, Marea Baltica ii are negri. Marea Baltica inseamna Mara, prima speranta, prima sclipire din sufletul meu impietrit atunci, imediat dupa iesirea pe apa. Pe Mara o cunoscusem la scurt timp de la plecarea din Constanta, la cateva luni doar. Lucra la o firma care facea asigurari navale si unde nimerisem din intamplare. Eram trimis ca simplu comisionar, cei din echipaj zburasera repede in preajma portului, nimeni nu voia sa se ocupe de hartii – lucru plictisitor si care presupunea multa asteptare.

Am intrat in cladirea Alpha Navale, o companie greceasca, fara sa stiu prea multe despre ce avea sa se intample si cu cine trebuie sa vorbesc. Aveam doar dosarul pe care mi-l daduse Avram.

Am intrebat la receptie oarecum buimac si o doamna intre doua varste, bine facuta si cu privire de zbir m-a indreptat spre un birou. Bineinteles ca era ocupat si m-am asezat pe scaunele de asteptare, lucru pe care il anticipasem. Jucandu-ma cu muchiile hartiilor, am inceput sa ii privesc pe cei din sala.

Langa mine, un tanar blond. Ochii sai inexpresivi nu spuneau nimic iar trasaturile fetei si un rictus al buzelor vadeau greata si plictiseala. Alaturi, o doamna in varsta. Pareau sa astepte acelasi lucru, poate era mama lui, desi nu semanau. Pe scaunul clientului se afla un domn jovial, era foarte vesel si purta o conversatie sustinuta cu fata care primea hartiile. Privirea mi-a ramas apoi atintita asupra ei.

Fragment din romanul: Negustorul de mătăsuri

Cuvântător, agricultor, antreprenor, muncitor, visător, cititor, ascultător, departe călător. Îndrăgostit de popoarele din jurul Mării Negre și din Asia Centrală.