Moartea lui Azazel

| | Ce scriu, Poezii

M-am târât pe marginea șoselei ca o țestoasă care își caută țărmul, să ajungă odată acasă.
Fac nouă zile de aici până la mare, dacă mă târăsc douăzeci,
mă gândeam în timp ce încercam să îmi rup săgeata din piept.

Din întuneric a apărut primul, l-am recunoscut după cal.
Ochii lui sclipeau mici și dinții îi scrâșneau cu putere.

Știu, iubitule, știu, tată, te-am dezamăgit, sunt om.

A nechezat și m-a pleznit cu biciul peste față.

Să nu te mai văd vreodată așa, zice,
sau îmi voi împodobi șaua cu degetele tale.

Ridică-te și încalecă, mi-a poruncit;
cei ca noi nu plâng, nu se târăsc și nu mor altfel decât în șa.

Apoi și-a scos paloșul și mi-a retezat dintr-o lovitură lemnul din piept.

M-am suit pe un cal negru și am mers legănat alături de el un timp,
fără să ne mai spunem nimic,
auzeam doar lupii cum urlă în urma noastră.

Așa l-am întîlnit pe al doilea, care îmi zâmbea viclean.
Mă aștepta demult Azazel.

Seara bună, drăguță!
mi-a strigat de departe, privindu-mă cum mă apropii.

Pe umerii lui stătea așezată pasărea
iar lupii tăcuseră.

Urmează-mă, m-a îndemnat, eu pot să îți vindec rănile.
Dar trebuie să descaleci și să zbori cu aripile astea ude, care pot fi ale tale.
Vei ajunge atât de departe că lumea va fi mică în urma ta și oamenii mărunți,
așa îi vei putea vedea pe de-a întregul.
Vei înțelege cine sunt ei și cine ești tu,
că tot te întrebai deunăzi.

Descalecă și hai să le încerci, mi-a zis, întinzându-mi o pereche de aripi negre.

Apleacă-te în genunchi, să văd dacă îți vin.

Cei ca noi nu plâng, nu se târăsc și nu mor altfel decât în șa!
mi-a strigat cel din urmă într-un grai pe care nu îl cunoșteam,
după care și-a încordat arcul și l-a săgetat în inimă pe cel cu aripile în mână.

Acesta a început să râdă, apoi a tăcut și a șoptit mieros cu ochii lui vicleni:
eu nu pot fi ucis, doar el mă poate adormi, și a făcut un semn din cap înspre mine.

Și m-a îndemnat iarăși să mă aplec în genunchi, să mă înaripeze.

Tu nu îmi mai ești de niciun folos, i-am zis din măsele, unde erai când am avut nevoie de tine?

Calul de sub mine a început să tremure așteptând un semn;
l-am lovit cu călcâiul în burtă și l-am ridicat pe picioarele din spate,
scoțându-mi sabia din teacă.

Privind spre cer, am șoptit:

O, Tanrî, fă-mă iarăși la loc cine am fost.

Cerul a tunat iar când calul a tropotit din nou copitele în pământ
am izbit cu sabia în inima lui Azazel.

El scăpat din mână aripile care s-au făcut praf risipindu-se pe asfalt, apoi s-a înălțat șuierând.
În urma lui, au rămas doar un zâmbet mieros și doi ochi vicleni, pe care îi mai văd și azi câteodată.

M-am întins pe grumazul calului și am așteptat să mor așa călare, fără să plâng, fără să mă târăsc.

Am murit atunci ca un somn, visând că port o pereche de aripi ude și că zbor atât de sus
încât lumea părea mică și oamenii atât de mărunți încât puteam să îi înțeleg pe de-a întregul,
și pe mine puteam să mă înțeleg.

M-am născut după aceea tot ca un somn, visând că adorm pe o blană de lup.

Când m-am trezit, tatăl meu stătea lângă mine, m-a ridicat în palme spre cer, așa mic cum eram
și mi-a zis: scoală-te și încalecă, Temujin, din puterea lui Tengri!

Alături de el stătea culcată o lupoaică în loc de mamă.
Mirosea a iarbă grasă, a ploaie și a sânge în locul unde mă fătase.

M-am suit pe cal și îndată am crescut, ochii mei mici sclipeau de acum și dinții îmi scrâșneau cu putere.

Du-te, Temujin, mi-a spus tata în timp ce lupoaica gâfâia mulțumită cu limba scoasă.
Du-te, făurește-l pe Ogodei, dar mai întâi adună hoardele și stăpâniți lumea,
pentru că tu ai înțeles ce sunt oamenii.

Le-am întors spatele și am pornit înspre mare, călărind cu spatele drept și biciul înfășurat în jurul brâului.

Aveam să fac nouă zile pe jos sau trei călare, mă gândeam, căutând să ajung mai repede acasă.

Textul face parte din volumul: PÂINE NEAGRĂ

Cuvântător, agricultor, antreprenor, muncitor, visător, cititor, ascultător, departe călător. Îndrăgostit de popoarele din jurul Mării Negre și din Asia Centrală.