Marea tăcutei cercheze

| | Ce scriu, Poezii

Frumoasa mea cercheză a tăcut
și marea dintre noi parcă a înghețat,
așa e de împietrită și tăcută
și rece îi este valul cel neîmbrățișat
și mut îi este malul și singur și uitat…

Frumoasa mea cercheză a tăcut
și din tăcerea ei e dulce apa mării și bună de băut,
când toată sarea apei s-a strecurat topită
în stropul șters discret cu palma îndoită
pe un obraz cerchez.

Și marea nu e mare, nici malul nu e mal,
nici sarea nu e sare, nimic nu e real –
e ca un vis urât cu o fată preatăcută
și o mare preasecată cu apa mohorâtă,
cu apa nesărată și valuri fără sens
sub care zac închise nespusele cuvinte
ca într-un imens mormânt.
Ce neagră este marea, mai neagră ca oricând.

Iubita mea cercheză, frumoasă și tăcută,
dacă ți-aș bea eu marea cea neagră și urâtă
senin precum Socrate când a sorbit cucută,
mi-ai spune atunci ceva?
Rămase fără valuri, cuvintele ar zbura?
Nespusele cuvinte din mare ar învia?

fausto-zonaro-goksu-sefasi

Göksu Sefası – pictură de Fausto Zonaro (1854–1929)

Cuvântător, agricultor, antreprenor, muncitor, visător, cititor, ascultător, departe călător. Îndrăgostit de popoarele din jurul Mării Negre și din Asia Centrală.