Negustorul de mătăsuri – fragment din capitolul doi

| | Opinii

Negustorul de mătăsuri (sub denumirea iniţială Jurnalul Agoniei) este un roman neterminat, pe care l-am început prin 1997. Are trei capitole şi, probabil, vor mai trece ceva zeci de ani până când să ajungă la maturitate, deopotrivă cu autorul său. Personajul principal, pe nume David, se luptă, se zbate fugind toată viaţa de o întâmplare, o luptă pe care nu o poate încheia decât reluând totul de acolo de unde rămăsese. David este bătrân, bolnav şi beţiv.

Am mai pus un fragment aici.

jurnalul-agoniei-david

[…] Drumul spre cartierul ei trecea pe lângă muzeu. M-am oprit o clipă să privesc clădirea, era una din cele mai frumoase din oraşul nostru. Construită pe la 1700, în stil bizantin, adăpostise până în timpul războiului sediul prefecturii. Era frumos, luminat de soarele acesta cu dinţi.

Aş fi intrat, dar m-aş fi văzut înconjurat de timpuri mult prea îndepărtate pentru a le da importanţă acum. Timpul se raporta în acest moment doar la mine. La tot ceea ce ţinea de viaţa mea. Am zâmbit uşor complice cu gândul la strămoşi, la ceea ce a fost şi la ţara mea, dar atât. Eram prea bătrân pentru alţii mai bătrâni decât mine.

Am pornit iar la drum. Un drum mai lung ca niciodată, pe atunci îl făceam alergând. Iată că merg iar, după zeci de ani, de la mine la ea. De la casa mea la casa ei. O tristeţe nemărginită m-a cuprins atunci. Cum aveam eu să ajung acolo şi să nu o găsesc… Am fugit atâta timp de acest loc, după care am tânjit atât de mult să îl revăd şi iată că mă opresc acum, când mai am atât de puţin.

Toată liniştea de adineauri s-a risipit. Iar îmi fugeau gândurile prin cap ca bezmeticele. Nu, nu e bine deloc. Am început să plâng încet, demult nu mai plânsesem. M-am rezemat de un zid, pe care l-am descoperit ca fiind peretele cofetăriei unde mâncam prăjituri, atunci când nu aveam bani să ieşim în altă parte sau nu aveam timp să mergem mai departe.

Brusc, totul începu să prindă viaţă, totul se topi din nou şi un cu totul alt soare prinse a lumina cele din jur. M-am învârtit, eram din nou printre cei de atunci, am început să recunosc chipuri de oameni pierduţi în veşnicie, feţe zâmbitoare, faţa ei, ochii ei

[…]

Va trebui să fiu mai atent pe viitor, să o iau încet. Dar răul fusese deja făcut. Ea revenise în mine, revenise ca dor şi ca durere, nu doar ca o simplă amintire în creier. Revenise din nou în inimă, chiar acolo unde reuşisem să o îngrop. Morţii ieşiseră la iveală. Ce nu trebuia să fie văzut era chiar în faţa mea. Trecutul trecea gâlgâind în prezent, ca un potop de durere insuportabilă. Ea, ea venise din nou. Nu ca o dulce amintire, ci ca una amară, otrăvitoare. Iubita mea murise din nou, de această dată în mine.

Mi-am adus aminte că de fapt nu am uitat nimic, că de fapt ea nu mai este şi nu mai are cum să fie vreodată. O realitate stearpă, de care m-am ferit atâţia ani, pe care am ocolit-o din răsputeri, mă pândea din nou. Şi de data aceasta nu mai puteam face nimic. Plecasem, nu mai puteam fugi a doua oară. Trebuia să retrăiesc totul. Trebuia ca totul să se termine, să continue de acolo de unde rămăsese. Am înţeles de abia acum că nu te poţi ascunde de timp. La un moment dat, mai devreme sau mai târziu, totul se va relua cu precizie, exact de unde a rămas. Indiferent de ce s-a întâmplat până în acel punct.

Am adormit greu, fără vise. Fără să mănânc, fără să beau apă. Fără să mă mişc chiar, deoarece m-am trezit exact în aceeaşi poziţie.

Somnul mă liniştise într-un fel. Semn bun, mi-era şi puţină foame. Mi-am încălzit un castron de mazăre, pe care l-am mâncat cu înghiţituri mici, încet, privind fix în furculiţă. La un moment dat a sunat telefonul, insistent. L-am lăsat să sune. Mi-am făcut după masă un ceai de tei, pe care l-am băut fierbinte. M-am dus la raft, şi am deschis un alt caiet.

Erau însemnări de pe vas. Am citit câteva rânduri, dar nu am putut continua. M-am frecat la ochi, mă usturau îngrozitor. Mă durea şi capul din nou. Nu mă simţeam în stare să continui lectura. Tot timpul am avut senzaţia că acest caiet, scris în prima croazieră, miroase a sare. Teoretic, chiar era posibil acest lucru. M-am învârtit puţin prin bucătărie, fără rost. Am simţit nevoia să beau ceva, să beau rom. Am zâmbit amintindu-mi de romul acela, care mă ajutase atât de mult pe vapor. Am căutat prin casă în zadar o sticlă de tărie. Nu am găsit nimic, în definitiv de ce ar ţine Tănţica băutură în casă.

[…]

Fragment din romanul: Negustorul de mătăsuri

Cuvântător, agricultor, antreprenor, muncitor, visător, cititor, ascultător, departe călător. Îndrăgostit de popoarele din jurul Mării Negre și din Asia Centrală.