Insula fără nume

LIVE TEXT / Ultima editare: 06-02-2016 la 11:10

| | Ce scriu, Live text, Proza

viking-house

Pe coasta Norvegiei se află o insulă fără nume unde legenda spune că unul din colții marelui șarpe Jörmungandr a străpuns pământul de mijloc până în Niflheim, tărâmul umbrelor. O mică fântână despre care se zice că nu ar avea fund este ultimul lucru ce mai amintește despre o poveste veche, pe care pescarii au uitat-o, așa cum au uitat runele și legendele despre șarpele care înconjoară lumea. Este povestea lui Ulf, cel departe călător.

De la Blamansvatnet la Bergen, cel care coboară din munți știe că drumul se apropie de sfârșit și își face în minte ultimele socoteli. De atâtea coroane va cumpăra pește afumat, de atâtea grâu iar cu restul își va face de lucru printre bărbații zgomotoși și rumeni la față veniți de dincolo de Sotra.

Lui Ulf, niciodată drumul care cobora către coastă nu i se păruse fără capăt, ca în dimineața aceea.

Poate pentru că nu se mai simțea întreg; doar jumătate de spate era apăsat de ceva neconturat ca o jumătate de desagă, doar un picior părea să mai calce nesigur, o singură mână cu pumnul strâns în jurul arătătorului se mișca ritmic lângă șold și, ceea ce era cel mai tulburător, inima îi bătea rar, a lehamite, de parcă i-ar fi fost și ei urât să mai învioreze cu sânge proaspăt un corp ce își pierdea sensul.

Cu două zile înainte, Ulf o privise pe Torill și a înțeles că o pierde. Măcar de i-ar fi murit alături, cu mâna pe scut, asta dacă viețile lor ar fi devenit deodată altele iar ei ar fi fost, astfel, doi îndrăgostiți care luptă cot la cot împotriva unui dușman născut aidoma lor, din carne și oase. Ar fi plâns și ar fi acceptat, și-ar fi închipuit-o purtată spre cer de valkirii care ar fi avut, toate, chipul ei.

Dar nu a fost așa. Ulf și Torill nu luptaseră vreodată nici cu toporul, nici cu sabia sau sulița. Se cunoscuseră într-o primăvară în care florile răsăriseră mai devreme, profitând de ghețurile topite timpuriu. Locuiau de atunci împreună, într-o casă scundă, dincolo de peretele căreia se întindea o curte mare, întinsă, în care din loc în loc Ulf construise cotețe pentru cele câteva sute de găini pe care le creșteau. La fiecare două luni, cobora în port cu o desagă plină de ouă și urca înapoi în munte cu aceeași desagă umplută cu pește afumat.

O iubea, o iubise de la început, de când o văzuse. Asta nu era o părere, era o certitudine, așa cum o altă certitudine ivită alaltăieri îi spunea că nimic nu va mai fi la fel.

Torill nu îi spusese în ziua aceea nimic din ce nu mai auzise deja de la ea. Ochii ei l-au privit la fel, buzele i s-au mișcat ca până atunci, câteodată a zâmbet copilăros, alteori strânse a teamă, rostind aceleași și aceleași cuvinte. Despre noi, Torill și Ulf, despre noi doi vom vorbi și de data asta. Da, despre temerile noastre, despre demonii înghețați care ne bântuie sufletele, despre curajul nostru în a-i înfrunta. Poate vom vorbi și despre zei, despre cum ei vor îngădui ca măcar o parte din planurile noastre să devină realitate. Despre drumurile tale prea dese, dragul meu Ulf, înspre Bergen, unde cică te duci să iei pește dar de fapt îți place să pierzi vremea ascultând povești ale celor care au văzut locuri pe care tu ți-ai dorit dintotdeauna să le vezi, asta dacă nu ai fi ajuns un crescător de găini, unul dintre aceia pe care orice luptător ce știe că va ajunge în Valhalla nici măcar nu îl va provoca, ci îl va împinge cu un amestec de dispreț și compasiune.

Și iarăși despre planurile noastre, despre cum tu, Ulf, trebuie să te schimbi, să asculți mai atent, să lupți pentru noi așa modest cum o poate face un nordic ajuns găinar, construind încă un coteț și încă unul, apoi un alt gard, până când cele câteva sute de găini vor fi o mie, oho, câte ouă vei vinde atunci, imaginează-ți cămara plină cu pește afumat.

Nimic din ceea ce nu auzise deja. Cu toate acestea, Ulf o privise pe Torill înțelegând că o pierde. Două zile s-a întrebat de ce.

Poate pentru că a luat deja o hotărâre, și-a spus. Poate că data viitoare nu se va mai opri la Bergen, nu va mai asculta vreo poveste ci va pleca mai departe, dincolo de Sotra. Și iar s-a întrebat de ce. Păi, poate că treizeci de ani înseamnă prea puțin pentru cel care a moștenit o fermă să devină altceva decât fermier, dar e un timp suficient de lung încât să ajungă să se cunoască pe sine iar apoi, la treizeci și unu, să se întrebe ca pe un copil: Ce vrei tu să te faci, Ulf, acum când te-ai făcut mare?

Uite, ai putea să rămâi aici lângă Torill, vă veți iubi ca până acum, veți munci, veți deveni. Veți discuta, veți râde uneori, buzele ei se vor mișca uneori a zâmbet copilăros, alteori strânse a teamă, tu te vei necăji, vei asculta, vei înțelege.

Sau ai putea pur și simplu să pleci.

Toate acestea nu erau hotărâri, ci idei, frânturi de gânduri, secvențe dintr-un viitor posibil cu o mie de fețe, tot atâtea realități.

O voi pierde pentru că eu nu voi mai același, s-a gândit imediat după plecare. Totuși, nu fusese până acum vorba de vreo hotărâre în mintea lui care, liniștită, îi descrețea fruntea șoptindu-i ca o volvă: tu de fapt te duci la Bergen să vinzi ouă și să cumperi pește, nimic mai mult.

Gândul că drumul de fapt nu se va opri acolo îi încolțise în minte pe drum, ca o furtună de vară călărită de albatroși, făcându-l să nu se mai simtă întreg ci numai jumătate, ca orice om care o pornește la drum lung știind că la capătul celălalt nu va mai fi el de acum, ci el de atunci. Un altul.

De aici și mâhnirea adâncă a pierderii lui Torill, pe care nu o simțea ca pe o pierdere firească a cuiva plecat spre Valhalla, ci ca pe una venită din el însuși. El o va pierde pe ea pentru că el se pierde pe sine. Cu ani în urmă, își pierduse și credința, împreună cu visele.

Ți-ai uitat zeii, Ulf…

Așa l-a dojenit într-o zi bătrânul Gunnarr, când îi spusese că pentru el a închide ochii acasă, în patul lui, nu este cu nimic mai prejos decât a-i închide dincolo de mări, ca un viteaz care își privește cu pumnul strâns dușmanii în ochi.

– Ba, ei m-au uitat pe mine, i-a răspuns el morocănos, cu barba în piept.

Bătrânul râse atunci și îl privi părintește, ca pe un copil care deprinde atunci rostul năvodului, aruncându-l neîndemânatic cu ațele încurcate.

– Nu te-au uitat, mai degrabă tu te-ai uitat pe tine. Ai nevoie de zei așa cum ai nevoie de tine. Ai nevoie de tine, da? Că dacă nu mai ai, totul se sfârșește și poți să închizi ochii.

Ulf gândi că da, poate că ajunsese într-adevăr acolo unde nu mai ai unde merge. Vii la Bergen, cumperi pește apoi te întorci la Blamansvatnet doar pentru a coborî peste câteva luni iarăși la Bergen, după alt pește. De ce? Ce rost au toate astea? Mănânci ca să exiști și exiști ca să cumperi mâncare? Blestemată clipa când a început să își pună aceste întrebări. Însă, bătrânul continuă.

– Ce îți vine în inimă dacă îți vorbesc despre Odin?
– ?!
– Zi-mi primul lucru pe care îl simți.
– Tatăl nostru, alfaðir.
– Carevasăzică, un tată. Ce îți vine în inimă dacă îți vorbesc despre tată?
– Protecție, adăpost.
– Bun, rosti apăsat bătranul. Acuma, ce îți vine în suflet dacă îți vorbesc despre Thor?
– Teamă!
– Și mai ce?
– Teamă, putere, respect.
– Ți-e frică de putere?
– De puterea lui, sigur că da.

LIVE TEXT / Ultima editare: 06-02-2016 la 11:10

Etichete:

Cuvântător, agricultor, antreprenor, muncitor, visător, cititor, ascultător, departe călător. Îndrăgostit de popoarele din jurul Mării Negre și din Asia Centrală.