În tramvai

| | Ce scriu, Proza

in-tramvai

Nu mai era nimeni în clădire, am ieșit în parcarea pustie ca în vara aceea în care am traversat o țară pe jos iar noaptea ieșeam din adăpostul pădurii în câmp și de abia acolo simțurile mi se ascuțeau și gândurile începeau să curgă liniștite.

De data asta participasem la o ședință, tot un fel de maraton numai că pe scaun, nu pe șosea. Cât timp am traversat curtea instituției, mi-am adus aminte că îmi intrase în instinct să caut adăpost atunci când se întunecă, mă uitam în jur și încercam să găsesc variante: unde ar putea un om să doarmă dacă vine de departe și ajunge aici, în parcarea asta. Dincolo de gard era un teren viran, adăpostit de copaci tineri crescuți de-a valma, ochisem deja un loc de întins cortul. Prima sursă de apă o știam, era la douăzeci de minute de mers.

***

Uite, se vede și un stejar, asta înseamnă că e plin de ghindă pe jos, e vremea lor. Dacă fac focul și prăjesc câteva pot apoi să le zdrobesc și să le fierb, iese o băutură care seamănă la gust cu cafeaua. Mai jos înspre apă nu se poate să nu dau de niște urzici, iată că și mâncarea e rezolvată. Niște pâine ar mai trebui sau ceva legume.

Cât de important e să știi locul sau cel puțin să te orientezi să ai pe aproape o baltă sau un râu… dacă le ai pe astea nu ai cum să flămânzești sau să rămâi fără adăpost.

Stau în stație mai mult din inerție, de ce m-oi fi oprit, tramvaiul nu mai vine la ora asta. O iau încet pe jos și mă țin de servietă ca de o armă pusă la spinare. Să vânezi de foame, cu luciditate și răbdare, conștient de ce faci pentru că trebuie să o faci ca să supraviețuiești. Supraviețuirea asta justifică aproape orice, nu? Și de la foame ca argument al uciderii ajungi printr-o analogie simplă la război, ca argument al aceleiași supraviețuiri. Celălalt are resursele de care am nevoie la rândul meu, așadar îi declar război – à la guerre comme à la guerre – iar asta scuză multe.

E interesant cum numărul de victime dintr-un război este etic diferit de același număr de victime într-un accident, să zicem. Dacă într-un război mor cinci oameni, pare motiv de relaxare, pare puțin. Însă cinci oameni morți într-un autocar răsturnat este o tragedie. Da, războiul a devenit o prejudecată a valorii vieții.

Într-un război ar părea absolut normal să port în mână o armă cu care să ucid, însă aici, dacă în loc de servietă aș ține un automat, ar fi ceva șocant și alarmant. Va să zică, într-o anumită situație viața celor din jurul meu are o valoare, însă în altă situație valoarea ei se schimbă. De ce asta? Nu este vorba de aceeași variabilă? De ce omul nu este consecvent în definiții?

***

Incredibil, vine un tramvai și eu sunt aproape de stație, pot să ajung la timp. Îl văd de departe cum se apropie cu scrisul luminos care îmi zice că „se retrage”. E bine, eu stau lângă depou. În stație frânează – tac tac – se aud fiarele care apasă pe șină. Urc, e la fel de pustiu ca parcarea din care am pornit. Nu am apucat să merg decât o stație pe jos. Pornim și legănarea mersului mă aduce puțin în realitate – este pace și sunt într-un oraș, nu pe câmp. Țin în brațe o servietă și merg acasă după o ședință lungă. Nu am nevoie să îmi fac cafea din ghindă și nici fiertură de urzici. Azi nu trebuie să împușc pe nimeni, viața are o valoare constantă, exact cea din definiție, încă mai are această valoare.

Fragment din romanul: Negustorul de mătăsuri

Cuvântător, agricultor, antreprenor, muncitor, visător, cititor, ascultător, departe călător. Îndrăgostit de popoarele din jurul Mării Negre și din Asia Centrală.