În decembrie, eu sunt tovarăşul Mitică Blajinu

| | Opinii

L-am descoperit târziu pe Aurel Baranga. Am ajuns la el prin intermediul teatrului radiofonic, ascultând „Sfântul Mitică Blajinul”, „Fii cuminte, Cristofor” şi „Opinia Publică”. Dintre toate personajele sale, astăzi mă simt puţin în pielea tovarăşului Mitică Blajinu.

Tovarăşul Mitică Blajinu a fost, să o spunem pe aia dreaptă, un fraier. Aşa cum societatea judecă azi lucrurile, el a fost un fraier. Ceea ce se întâmpla în instituţia anului 1965 se repetă şi acum, mai ales în direcţiile şi agenţiile unde lucrează bugetarii, cât şi în unele multinaţionale, acolo unde competenţa e înlocuită de nepotism, ambiţia de carierism şi inteligenţa de lichelism.

sfantul-mitica-blajinu

Între toate astea, Mitică este eroul mărunt călcat în picioare, care se încăpăţânează să îşi vadă de treabă, să tragă până la epuizare şi să fie mulţumit cu puţin, cu foarte puţin. Culmea, în loc să se înrăiască şi să lupte pentru el şi doar pentru el, este înţelegător, iartă greşelile altora şi oferă din puţinul său. Iată cum apare sfinţenia.

Dar, ea vine cu un preţ:

Când mă uit la dumneata, îmi văd toate visurile mele nerealizate (…) Să îţi fac o mărturisire. Când au început să călătorească ai noştri în străinătate şi să aducă o atenţie, un cadou, eu i-am rugat să-mi aducă din fiecare ţară câte un ghid. Am citit ghidurile nopţi întregi până le-am învăţat pe dinafară. Şi am călătorit în Grecia la Acropole, la piramide, în Islanda la Reykjavík cu delegaţia care a semnat acordul cu privire la pescuit, în Indonezia la Jakarta, pe o căldură infernală unde era gata-gata să te îmbolnăveşti de febră galbenă.

Din poziţia sa, ar fi putut fi mai „descurcăreţ”, mai abil. Ar fi putut să facă un mişmaş, o combinaţie, dar nu! Se resemnează şi singurul mijloc prin care îşi mai poate depăşi condiţia este zborul minţii. Plafonat material, îşi înalţă spiritul. Dar nu devine un ascet, pur şi simplu rămâne acelaşi, neschimbat, rămâne el.

Asta până îşi vede ameninţat şi puţinul care îi rămăsese, serviciul pentru care îşi sacrificase aproape totul: tinereţea, dragostea, speranţele care se dovediseră zadarnice.

„Eu n-am avut timp niciodată”

Paralela între mine şi Mitică se opreşte însă la citatul de mai sus. Mă uit la fotografiile publicate în social media de cei care îşi petrec sărbătorile pe plajele Pacificului şi cu ajutorul lor „călătoresc” şi eu în Filipine, în California sau în Australia. Vă mulţumesc!

Dar mai ales le mulţumesc celor care încarcă melodii pe youtube şi mă ajută să călăresc, azi, 24 decembrie 2012, pe cărările munţilor Kara-tau (munţii negri) din Kazakhstan şi în Zhartas.

Şi după ce îmi opresc calul să bea apă şi să se odihnească mă gândesc că nu vreau să ajung la 60 de ani ca tovarăşul Blajinu încărcat de regrete şi amărăciune. Să spun că „nu am avut timp niciodată” şi firmele astea două pentru care mă lupt azi să fie, atunci, bunul meu cel mai de preţ. În 2013 vreau să învăţ să le zic unora „Nu” şi alor mei să le zic mai des „Da”, am timp.

Eu îmi închei anul cu muzică din Kazakhstan şi gândul împrăştiat între stepă şi Pacific. Şi hotărât să nu ajung peste 30 ani în situaţia tovarăşului Blajinu.

Cuvântător, agricultor, antreprenor, muncitor, visător, cititor, ascultător, departe călător. Îndrăgostit de popoarele din jurul Mării Negre și din Asia Centrală.