Împietrirea

| | Ce scriu, Proza

Dragă Avram, ai vrut să știi când a încetat totul?

Într-o dimineață. Ți-am povestit cum îi simțeam cuvintele ca pe niște palme grele, dar nu greutatea lor era cea pe care o simțeam în suflet ca pe o vibrație metalică de cap spart, nu. Era modul în care primeam acele palme, pentru că nu făcusem nimic ca să le capăt.

În acea dimineață lucram, mai aveam câteva ore ca să predau un proiect și nu știam dacă îl pot termina la timp. Lucrul mergea însă rapid și se părea că voi reuși când ea a apărut pe jumătate prin ușa întredeschisă și mi-a șoptit apăsat: de data asta chiar te urăsc că nu vii.

Da, în dimineața aceea ar fi trebuit să merg cu ea. Ar fi trebuit, dar la fel trebuia să termin ce aveam de terminat, iar o alternativa întârzierii proiectului era de neconceput. Nu că un client ar fi contat mai mult decât ea, însă acel client și acel proiect erau chestiuni de siguranță, atâta timp cât singurii bani pe care ne puteam baza erau doar ai mei. Mă puteam juca cu orice, dar nu cu viitorul și nu cu soarta celor care depindeau de mine, implicit de banii care urmau încasați.

Faptul că lucram atunci în loc să fiu alături de ea era un sacrificiu, unul mic pentru că recompensa era reprezentată de următoarele câteva luni de libertate. Iar sacrificiul acesta am înțeles că îmi era răsplătit prin palme: te urăsc…

Știi ce m-a durut atunci cel mai mult, Avram? Nu ea, nu cuvintele ei, nu situația în sine. Faptul că nu am avut nici măcar timp să plâng în mine de nedreptate. A trebuit să lucrez mai departe frenetic. Peste două ore terminasem deja proiectul, dar nu am mai avut lacrimi, durerea se transformase deja în nepăsare. Și asta era rea, cea mai rea, pentru că mă dezumaniza, mă împietrea.

David

Fragment din romanul: Negustorul de mătăsuri

Cuvântător, agricultor, antreprenor, muncitor, visător, cititor, ascultător, departe călător. Îndrăgostit de popoarele din jurul Mării Negre și din Asia Centrală.