Iedera

| | Ce scriu, Proza

fragment din ziua unui depresiv

iedera-copac

Câteodată rătăcirea era așa intensă că o simțeam ca pe o prăbușire a întregii mele existențe de om, cu tot ce presupune ea – gânduri, amintiri, sunete și imagini din prezent. Toate acestea își pierdeau sensul și mi-l pierdeam și eu, evident, atâta timp cât ele erau cele care mă defineau și îmi mărgineau ființa conștientă.

În lipsa lor, corpul părea să nu îmi mai aparțină, mișcându-se greoi și dezordonat, mirat parcă de libertatea pe care i-o oferisem. Da, e târziu, poate că ar trebui să dorm, îmi spunea o anumită bucată din creier, transformând impulsuri electrice într-un gând construit pe înțelesul meu, al celui conștient și capabil să ia decizii. Dar eu nu le luam și alungam gândul acela. Alteori, mi se spunea dinăuntru mănâncă, sau bea apă, sau stai jos că te dor picioarele. Dar eu nu mâncam și nu beam și mă încăpățânam să stau în picioare lângă fereastră, privind în gol spre un copac sufocat de iederă.

Și atunci, simțeam că toate organele și toate fibrele din care sunt construit se vor revolta, întocmai ca un popor însetat și înfometat căruia i-a ajuns cuțitul la os și se mânie pe conducătorul mut și surd la durerile și nevoile sale. Vrem apă! Vrem pâine! Vrem condiții de trai! Așa păreau să îmi strige organele și țesuturile ieșite din cavitățile lor, dar eu nu le ascultam și le priveam tăcut de după perdeaua palatului meu.

În curând vor năvăli și vor da foc, ele, gloatele acestea de care nu mă mai lega nimic. Așa simțeam, că nu mă mai leagă nimic de ele. Dați-i foc, ce îmi pasă mie, voi nu auziți că v-ați pierdut sensul?! Voi nu mai existați pentru mine nici ca trup, nici ca popor. Voi nu mai sunteți ale mele.

Și evenimentele se precipitau, tulburarea lua proporții, organele și țesuturi intrau în palat – locul misterios unde se afla conștiința care azi nu le mai asculta – și preluau controlul. Atunci leșinam de epuizare și mă prăbușeam de-a binelea pe covor, nu știu pentru cât timp, știu doar că mă trezeam cu ochii pe fereastra pe care acum vedeam doar vârful copacului sufocat de iederă.

Cineva intra, mă ridica de jos, mă așeza pe un pat și introducea în mine cu forța lichide menită să potolească gloata dezlănțuită. Treptat, țesuturile și organele se retrăgeau la casele lor, lăsându-mi conștiința să preia din nou controlul. O revoluție care se sfârșea cu o intervenție din afară și cu ajutoare din partea altor state. Acum, eram controlat și monitorizat de interese străine:

– Câte degete vezi? Știi cine sunt eu? Ți-e sete? Simți degetele de la picioare?

Iar eu trebuia să răspund, în noua mea condiție de vasal al acelui cineva care îmi făcuse injecția.

Vedeam cinci degete, știam că pe medic îl cheamă Stanișev, îmi era un pic sete și da, simțeam și degetele de la picioare. Apoi mă uitam iarăși la iederă și aș fi vrut să prind și eu rădăcini și să mă învelească și pe mine cineva, așa, într-o dulce și parfumată sufocare, să mă strângă în brațe o iasomie cățărătoare sau poate o loniceră și să mă sufoc cuprins de ea. Ce cale superbă de a te ofili și de a îți pierde existența, în brațele unei liane înflorite.

Cuvântător, agricultor, antreprenor, muncitor, visător, cititor, ascultător, departe călător. Îndrăgostit de popoarele din jurul Mării Negre și din Asia Centrală.