I-am promis o insulă în locul unde i-am găsit pe oamenii scrumbii

| | Ce scriu, Proza

Marei nu-i plăceau promisiunile. Le considera prea categorice într-o lume fluidă, într-un context schimbător și imprevizibil. Aveam, totuși, o certitudine, pe care o acceptasem amândoi tacit, cu o oarecare complicitate. Trebuia să ne reîntâlnim pe malul unei mări și acolo să și rămânem, până la capăt.

O perioadă am trăit aşa, dar nu împreună. Fiecare pe maluri opuse ale aceleiaşi mări. Ea în Constanţa, iar eu aproape de Batumi, alergând între Caucaz şi Anatolia. Am trăit singuri şi însinguraţi, însemnând că ne asumam această condiţie. Nici acum nu am reuşit să înţeleg de ce s-a întâmplat aşa. Pentru că aveam aceeaşi fire care căuta prezentul în interiorul nostru şi nu între oameni? Sau pentru că singurătatea a reprezentat, poate, o penitenţă pe care am acceptat-o bucuroşi şi pe care am ispăşit-o pentru că soarta a făcut să nu ne putem întâlni atâta timp, deşi era evident că rostul nostru era unul lângă altul?

Şi totuşi, singurătăţile noastre au fost diferite. Ea ocolea oamenii, îi respingea, eu îi căutam. Într-un an am ajuns din nou pe coasta românească a Mării Negre, pentru scurtă vreme.

Era sfârşit de august şi am regăsit Mangalia schimbată, aşa mi s-a părut. Sau poate doar eu mă schimbasem. Niciodată nu observasem până atunci că oamenii veniţi în concediu se plimbau seara, pe faleză, ca peştii într-un uriaş cortegiu. Păşeau larg, sacadat, cu picioarele aruncate cât mai departe unul faţă de altul, mergând fără rost dintr-o parte în alta şi semnalând acest lucru, acela de a nu avea rost, prin toate gesturile pe care le făceau.

Păreau să zică iată, în sfârşit suntem concediu şi aici nu trebuie să mai facem nimic. De aceea am ieşit acum seara, ca să le arătăm tuturor că noi nu avem nimic de făcut. Mergem încet de aici până în capătul falezei, apoi înapoi, pe sensul opus. Mergem ca după mort pentru că nimeni nu ne grăbeşte.

Vom cumpăra vată pe băţ şi hamsii, vom bea bere iar la sfârşit o să ne cumpărăm scoici lăcuite, pe care le vom aşeza acasă într-un bol alături de scoicile nelăcuite culese de pe plajă. Facem toate astea pentru că asta fac oamenii în concediu.

Eu nu eram în concediu iar graba mea – trebuia să ajung cât mai repede la cineva – contrasta cu ce vedeam în jur. Mă gândeam: pentru unii oraşul ăsta acum pare viu. Eu îl vedeam însă sufocat, agoniza aceste două luni pentru ca apoi, în tot restul anului, să îşi revină la starea molatecă pe care i-o cunoşteam.

Cei de pe faleză păreau un banc de scrumbii mânate undeva între plajă şi hoteluri ca de nişte delfini hămesiţi. Vânzătorii ambulanţi, cerşetorii, clovnii, şuţii, toţi aceştia păreau vii faţă de scrumbiiile care îşi pierduseră individualitatea, renunţaseră la ea pentru siguranţa oferită de un loc călduţ în banc. Păreau vii la fel ca pescăruşii veniţi lângă ospăţul delfinilor, pentru a profita de câte o scrumbie speriată, pentru a ciuguli rămăşiţe.

În jurul meu se petrecea o scenă marină iar eu aveam privilegiul de a lua parte pe viu la ospăţul anual prilejuit de schimbarea omului în scrumbie şi de migraţia lui către mare.

Fragment din romanul: Negustorul de mătăsuri

Cuvântător, agricultor, antreprenor, muncitor, visător, cititor, ascultător, departe călător. Îndrăgostit de popoarele din jurul Mării Negre și din Asia Centrală.