Huginn și Muninn

Nu voi putea fi cu adevărat întreg dacă nu îmi accept marginile.

Regăsirea, valul acesta care îmi linge rănile și mă așază sine peste sine în cel mai liniștit țărm al mărilor mele, nu va fi deplină fără acceptare.

Apa moartă care întregește mințile sfâșiate, apa vie care însuflețește neînsuflețitul, amândouă sunt aduse în plisc de doi corbi: Huginn și Muninn.

În fiecare dimineață îmi zboară departe, în fiecare seară mi se odihnesc pe umeri. Mi-e teamă că nu se vor mai întoarce iar în teama aceasta este o învățătură mare, pe care nu am deslușit-o.

Nu voi putea fi cu adevărat întreg dacă nu îmi accept temerile.

Mi-e teamă că gândul nu se va mai întoarce, dar mai mult mă tem pentru amintiri, mi-a spus Odin.

Iar eu înțeleg, bătrâne, că omul este o construcție bi-dimensională, unde gândul înseamnă acum și amintirea înseamnă atunci. Viitorul nu există pentru oameni decât sub forma plăpândei speranțe din cutia Pandorei.

Umanitatea este teamă și speranță, iată marginea.

Gândul este întotdeauna acum, iată marginea.

Gândesc deci exist întotdeauna acum, iată marginea.