Fabulă: Vulturul și albina

| | Literatură

Alecu Donici

O, cât sunt de fericiți
Cei de soarta lor slăviți!
Căci ei și spre fapta mare
Au a slavei îndemnare.
Dar și cei ce ostenesc
Întru binele obștesc,
Neprivind la răsplătire,
Sunt prea vrednici de cinstire.

Vulturul pe o albină
Au zărit-o în grădină,
La revărsatul de zori,
Bâzâind pe lângă flori.
Și i-au zis: “O, ticăloasă,
Albină nesățioasă!
Tu petreci a ta viață
Tot pe flori și pe verdeață,
Migăind necontenit
Nu știu pentru ce sfârșit.
Dar nici însăți tu nu știi
Care-i munca ta cea bună,
Când ca tine mii de mii
Miere la un stup adună.
Iar apoi, ce fericire
Moștenesc eu de la fire!

Cum aripile-mi întind
Și mă desfătez zburând
Către ceruri, către soare:
De a mea putere mare,
Păsările lumii toate
Fug, s-ascund înspăimântate”.
— Fii tu în veci preaslăvit,
Albina lui au rostit.
Joe să te norocească
Și anii să-ți înmulțească.
Iar eu fiind rânduită,
Obștiei să ostenesc,
Mă cunosc prea fericită
Când fagurii îi privesc,
Lucrați de mii de albine;
Și știu că și de la mine
Un pic de miere măcar
S-au adus întru bun dar.

Cuvântător, agricultor, antreprenor, muncitor, visător, cititor, ascultător, departe călător. Îndrăgostit de popoarele din jurul Mării Negre și din Asia Centrală.