Exercițiu

| | Ce scriu, Poezii

Dau la o parte mongolul călare, rămâne în spate mirat ca o statuie, pe calul care fornăie nemulțumit. Pe costișa muntelui, un grup de ceceni sau inguși șed turcește și mă arată râzând cu degetul, cu automatele lângă ei. În jos, spre locul unde marea linge talpa muntelui, câțiva nordici glumesc împreună cu un rege gruzin. Demult luptaseră împreună.

Vezi, frunză, câți am de învățat și de trăit? Ferice de tine, cu calul tău și iarba ta.

Iată-mă uriaș cu o mie de brațe și un singur ochi, în fiecare palmă un om, un timp, o dorință. Iată-mă uriaș cu o mie de brațe, în fiecare din ele un eu, iată-mă uriaș ridicându-mă la cer, ce dans. Sunt mare și necuprins și bun, mă țin, mă arunc, acum pe mine, după aceea pe mine, câteodată mă scap și mă aplec să mă iau cât sunt de lung. Când mă aplec, îmi aduc aminte de frunte și de pământ. Când mă ridic, de cer și de soare. Când mă ridic, iarăși mă dau lui, cu brațele în sus.

Suntem mulți și atât de singur eu, și ochiul îmi e unul, cu el mă uit în soare și îi arăt uite-mă! uite-mă! Câte un braț ridicat, câte o palmă, câte un eu.

Vezi, frunză, vezi, viață, câți am de ridicat? Ferice de tine cu rădăcinile tale adânci care cunosc trecutul ca pe trecut și pământul de mijloc ca pământ din mijloc.

Ce să îți arăt? Tătarul, mongolul, avarul, alanul? Doar tu mă vezi așa cum sunt, chior și copil neîndemânatic.

Frunză, viața mea.

Cuvântător, agricultor, antreprenor, muncitor, visător, cititor, ascultător, departe călător. Îndrăgostit de popoarele din jurul Mării Negre și din Asia Centrală.