Enigma Otiliei, după 18 ani

| |

Ultima dată l-am citit pe Călinescu în liceu şi tare mi-a plăcut. După vreo 18 ani, a sosit vremea să recitesc Enigma Otiliei.

george-calinescu

După primele pagini mi-am dat seama că o carte poate căpăta sensul unei capsule a timpului, dincolo de conţinutul său şi de ideile, stările pe care le transmite.

Eu cel puţin tind să asociez sentimentul-cărţii cu restul trăirilor care mi-au definit o anumită perioadă din viaţă. Când spun Călinescu, aşadar, în cazul meu spun 16 ani: păr lung, exaltare, ambiţie, teribilism. Când spun Nichita Stănescu, spun 18 ani, adică votcă, chelie, suferinţă în dragoste şi un început de taciturnism.

Descopăr surprins că Enigma Otiliei mi se pare – azi – adolescentin, cu un semnificativ conţinut de naivitate, de candoare. Nu ştiu dacă la asta contribuie mai mult personajele descrise minuţios, balzacian, ori tendinţa mea de a mă reîntoarce în timp la o vârstă chiar mai fragedă decât a lui Felix.

Îmi amintesc că în liceu, după Enigma Otiliei îl începusem şi pe Bietul Ioanide, pe care l-am abandonat la jumătate. Vreau să îl termin şi sunt curios dacă îmi va oferi acelaşi sentiment de plete-de-16-ani.

Cuvântător, agricultor, antreprenor, muncitor, visător, cititor, ascultător, departe călător. Îndrăgostit de popoarele din jurul Mării Negre și din Asia Centrală.