Sunt o baltă de păcură în lumea asta frumoasă în care copacii reușesc să se înalțe, păsările să zboare, florile să înflorească, copiii să copilărească, iubitele să zâmbească și mă gândesc că singurul meu sens este să oglindesc cerul.
2017
Dragos Serban
* versiune online *

 

regăsire

Iubesc cu patimă oamenii. Asta mă face mai dumnezeu decât chipurile cioplite pentru că, vezi tu, fiind fiu al omului simt și îmi cântă inima când e de cântat, plânge când e de plâns, se teme când e de temut; asta nu se învață, ci se poartă ca o pecete iubirea de om încă din vremea lăcustelor, încă din vremea legământului nostru cu cel dintâi.

38 de texte în lucru

începute pe 20 februarie 2017

1

Vremea lăcustelor

Totul se va schimba.

Mâine voi fi altcineva, poimâine altcineva, în fiecare dimineață un om.

Iar la urmă voi rămâne amintire, cuvânt. După un timp, nici măcar atât.

Voi ajunge o deplină probabilitate, o variabilă care ar fi putut sau nu să existe „în vremurile acelea”.

În Ghermănești, județul Ilfov, a trăit acum cincisute de ani un Șerban. Sau poate nu, nu neapărat acela pe care mi-l imaginez. Vedeți, e vorba despre acei Șerbani, Ioni și Popești care nu lasă nimic memorabil în urma lor. Ei ar fi putut sau nu să existe, ca ideile.

După câteva sute de ani, un astfel de om intră în vremea lăcustelor. Adică trece din memoria efectivă în timpul fantastic al basmelor și închipuirilor.

A fost odată un Șerban, va spune cineva. Iar ceilalți care aud au tot dreptul să își imagineze fiecare Șerbanul lui. Fi-va el voinic sau îndesat, bălai sau negricios.

Unul din oamenii ăștia poate în timpul lui purta cu drag izmene albe de cânepă, altul îndrăgea horitul, altuia îi plăcea vinul, altul iubea friptura cu usturoi. Toți, dar absolut toți au iubit.

Cine știe pe unde or fi ei acum, cine știe ce or fi ajuns. Unul ciob, altul trunchi de stejar. Oare și-or aminti? Iar dacă nu își amintesc de ilic și friptură, măcar iubirea au luat-o cu ei?

Eu cred că da. Cred că iubirea asta e singurul lucru care ne urmează în vremea lăcustelor.

De-aș putea măcar să îmi amintesc…

2

Cetate în august

am văzut zidurile albe ale cetății pierdute,
răzbăteau ca oasele dintr-un nisip prea vechi
și nu mai însemnau nimic pentru nimeni,
numele s-a șters, oasele au rămas
în ele însele ca un înțeles
pe care nici nisipul nu îl mai cuprinde.

i-am vorbit în limba mea albă
în care consoanele sunt lumină și vocalele absența ei,
ea a înțeles că o mângâi și s-a întrebat cine este calul
ce scurmă fornăind printre pietrele ei,
calul eram eu, arcuit cât o idee de strună
trezit prea devreme dintr-un vis
care nu știu cum s-ar fi putut încheia
altfel decât cu un nechezat sălbatic
într-o limbă albă, la zidurile cetății pierdute.

3

Sens

sunt o baltă de păcură în lumea asta frumoasă
în care copacii reușesc să se înalțe
păsările să zboare
florile să înflorească
copiii să râdă
iubitele să zâmbească
și mă gândesc că singurul meu sens
este să oglindesc cerul.

4

De aici până la margine

în cele din urmă mă voi obișnui cu noua mea condiție,
mi-am zis după ce mi-am atins bănuitor marginile.
până mai ieri mă credeam necuprins
și îmi permiteam să am eșecuri punându-le pe seama nemuririi
(eh, mai e și mâine o zi).

până la urmă mă voi obișnui cu noua mea condiție, mi-am zis.
uite, de aici până la margine e doar perfecțiune.
fiecare clipă de aici până la margine e perfectă,
mi-am repetat ca să îmi intre bine în cap.

nu se poate altfel, înțelegi?

pentru că e tot ce mai ai.

5

pe nerăsuflate

eu nu respir semințele agresivității tinerești
puse sub brazdă întru zvăpăierea blajinului
și luarea la oaste cu arcanul a copilului bleg
ce va fi slujit în cele din urmă la Țarigrad
urlând aprig sub zidurile lui Teodosie
să uite de el cât e de domol.

așa că te rog, vânt al toamnelor mele,
să le uiți.

sunt cărămidă acum și tot ce a fost sămânță
azi e praf, întoarce-mi-l în zid
suflând asupra lui și lasă-mă blajin,
copil zidit și prăfuit și bleg
la temelia zidului de apus.

6

Vedere din Nalchik

Nu înțeleg ce se întâmplă cu mine, spune înfrigurată lumina ochilor mei suflându-și în pumni.

Rămâi pe peron, îi zic, ia trenul de la Moscova la Nalchik și așteaptă acolo să se întâmple ceva, în orașul acela industrial în care nu se întâmplă nimic, niciodată, în afară de depășirea planului de producție.

Fără îndoială, sfatul meu a fost bun. Când lumina din ochi devine confuză, o iei frumușel și o trimiți într-un orășel de provincie precum Nalchik, Verhoiansk sau Kazan. Să stea acolo o iarnă închisă într-o bucătărie lângă godin, cu radio, cu murături și șoșoni de pâslă.

Iar tu, astfel dezsuflețit, îți vezi de treabă până la primăvară meșterind prin casă, ca omul, cu ochii opaci și liniștiți. Apoi, după ce dă firul ierbii, te duci la gară și o aștepți, că vine ea singură înapoi.

Asta am învățat eu de la un șaman isteț din Yakuția. Mi-e frică, domnule, i-am strigat. El a luat un mănunchi de pene de cioară, m-a pus să suflu frica peste ele și s-a dus de le-a legat pe o creangă în taiga. După aia, gata, zice, du-te sănătos. Frica, fiind ceva primordial, trebuie dusă acasă atunci când începi să o simți. Acolo, în pădurea unde a început totul.

Am înțeles eu atunci că fiecare stare își are locul ei. Confuzia, de pildă, locuiește într-un oraș în care nu se întâmplă nimic și fiecare știe ce are de făcut. Iar frica stă în pădurea Siberiei.

„Nu înțeleg ce se întâmplă cu mine”, spune înfrigurată lumina ochilor mei. Hai că mai e puțin, îi zic ținând-o de mână. Uite, trenul a și intrat în gară.

7

Împărtășania

mă agăț de o scară imaginară cu treptele numite prezent
care, iată, se scufundă încet în pământ
acolo unde trecutul este o masă amorfă de unde venim cu toții
iar râmele, ca îngerii, digeră timp
luând câte o linguriță din el și spunând
tu ești faptă, tu ești om, tu ești stea
sau dimpotrivă
tu nu ești încă nimic

eu aștept cuminte la împărtășanie
să mi se spună ce sunt,
s-a făcut coadă
pe scară un șir lung de oameni cuminți
agățați fiecare de treapta lui,
vorbim între noi vrute și nevrute
ținându-ne strâns
ne e frică de cădere,
nu știm dacă sufletul plutește.

8

Iubirea de om

iubesc cu patimă oamenii
asta mă face mai dumnezeu decât chipurile cioplite
pentru că vezi tu
fiind fiu al omului simt
și îmi cântă inima când e de cântat
plânge când e de plâns
se teme când e de temut
asta nu se învață
ci se poartă ca o pecete
iubirea de om
încă din vremea lăcustelor
încă din vremea legământului nostru
cu cel dintâi.

9

Inimă

mi-a venit odată un idee pe care nu am înțeles-o
asta s-a petrecut demult
de atunci am tot încercat să o deslușesc
dar nu am reușit să traduc din ea decât cuvântul inimă
dar altceva am înțeles eu atunci,
că ideile pot să îți vină și în graiuri pe care nu le știi –
poate că le-ai vorbit dar le-ai uitat
sau poate că ele sunt din viitor,
nu se vorbesc dar vor fi vorbite.

de ce zic asta
pentru că iarăși, după atâta vreme,
am auzit în minte cuvinte în limba aceea veche sau nenăscută
dar acum, viclean, am fugit repede să le scriu
și ce să vezi
cum puneam creionul pe hârtie le uitam

o fi și aici o lege a universului
pentru a preveni ca ce se va spune să nu se spună
ce se va întâmpla să nu se întâmple încă
și ce s-a petrecut să nu se mai petreacă întocmai.

mă neliniștește însă cuvântul ăla – inimă
pe el cum oi fi reușit să îl înțeleg.

10

Mamă

luna plină
în spatele norilor albi întinși de-a lungul albastrului
coaste de fildeș ale lumii
ținând cerul deasupra caselor din Colentina
sunt acasă pe străzile astea înguste
mă simt ocrotit
prunc
în burta unei balene,
mamă.

11

Dragă Doamne

Dragă Doamne,

Află despre mine că sunt bine sănătos, ceea ce vă doresc și Vouă.

Azi e joi, au trecut gunoierii pe stradă, am vrut să îi dau unuia o țigară dar nu aveam la mine. Nu știu dacă poate fi trecută la fapte bune, dar am ținut să reamintesc.

Nu de asta îți scriu, ci ca să îți mulțumesc că m-ai ascultat alaltăieri, când îl durea stomacul pe cineva și eu nu știam ce să îi fac și în vreme ce îi ziceam bea ceaiul ăsta că îți trece sigur (era apă chioară, știam că nu îi trece) ți-am vorbit Ție în gând și te-am rugat inițial să nu îl mai doară, după care mi-am dat seama că e puțin lucru să zic așa și că mai cinstit ar fi să zic ia-i durerea și dă-mi-o mie. Și așa am zis. Și i-a trecut.

E, azi-noapte m-a durut pe mine și tare m-am bucurat, pentru că mi-am dat seama că m-ai ascultat atunci, că Tu ai fost, nu ceaiul ăla apă chioară.

Acum sunt bine.

Eu… cu treabă, după cum știi. Încă te caut, uneori am senzația că te găsesc, alteori te pierd. În orice caz, m-am gândit să îți spun că Te iubesc.

E prozaic să îți scriu așa, doar că ți-am vorbit până acum respectând ritualuri din trei religii și în niciuna nu am găsit așa cuvânt simplu și direct, să îți zic Te iubesc.

În rest, facă-se voia Ta.

12

Corcodușului meu

Azi am să îți zic mamă.
Uite, îmi așez fruntea pe trunchiul tău,
tu mângâie-mă în vreme ce te desfrunzești și zi-mi că are să fie bine.
Am nevoie de tine.
Eu, de neam, sunt dintre ai tăi,
înrădăcinații care au căzut cândva sămânță, s-au ridicat apoi și au rămas.
Măcar pentru atâta lucru ia-mă în brațe, mamă, pentru seva limpede din inima mea
cât un purice de frunză
mi-e frică și nu pot fugi
învață-mă ce fac copacii în astfel de clipe
se roagă?
înfloresc?
de uscat nu se pune problema, e încă prea devreme
dar și dacă ar fi nu e așa că e frumos, mamă,
că noi, copacii, murim în picioare?

13

Terminus

Nu îmi vând ficatul
Lasă să îl ciugulească vulturii
Să îl doară durerile
Spun
Eu caut adăpost la Domnul oamenilor,
Stăpânul oamenilor,
Dumnezeul oamenilor
Merg
Mașinile încolonate prelung la semafor
Claxoane, vânzători, scrâșnete
Merg
Tramvaiul blocat
Zi de salariu
Proiecte ședințe KPI
Negustori
Nu, nicidecum nu am să vă dau ficatul
Chiar dacă doare doare doare
Am să mor cu ficatul în mine
Spun
Eu caut adăpost la Domnul oamenilor,
Stăpânul oamenilor,
Dumnezeul oamenilor
Merg
Nu mai sunt aici.

14

Întâlnirea

mă sufoc și mi-e foame dar mă dau
slăbănoagă ofrandă zicând
ia-mă, Doamne,
cu durerile și neputințele mele,
așa se naște din talpă genunchiul
și pieptul se naște din frunte,
a noastră va fi împărăția cerurilor
din foame din oase
din dureri de măsele
din viețile așezate pe suflet ca o plapumă grea
mă sufoc deși știu că e aer și cred
trebuie să cred
că undeva acoperită de ceață
mai e o felie de pâine
și un pui de liniște
care mă caută,
aștept atârnat pe prezentul acesta din lemn
ca pe un stâlp
întâlnirea.

15

Timp

Vreau timp, o bucată mare, temeinică din cel mai bun timp care există,
Unul în care să mă pot lăfăi boierește și să exclam lovindu-mă cu palma pe burtă:
Aici nu mă mai poate atinge nimic,
Aici nu mai e nici durere nici întristare
Acesta e timpul meu personal
Ocrotitor și încăpător ca un uter
O-ho, câtă liniște!
Câtă liniște poate să ducă omul în gând, în speranțe,
Mereu va tânji după ea
Pentru că a cunoscut-o negreșit
Semn că omul era om
Încă de dinainte de-a se naște.

16

Gabriel

eu cred că există mângâiere în afara palmelor omului
precum cea din lumină bunăoară
asta înseamnă că stelele dezmiardă
ba chiar pot fi sărutate
și îmbrățișate fără rană
așa cum ai strânge la piept un licurici
sau ochii aprinși ai ființei iubite,
eu cred că adevărul acesta are nevoie să fie vestit
cu surle și trâmbițe
cum că numai compasiunea
este motivul existenței
și în general dragostea,
Gabriel.

17

Incapatanare

refuz sa accept moartea
este inca un razboi in care ma avant
sunt condamnat sa o privesc in ochi
pentru pacatul de a nu fi inteles taina invierii
ma iertati, azi nu pot sa va raspund la telefon
nici maine nici poimaine nici in veacuri
am lupta mea, tabieturile mele,
rolurile pe care le joc constiincios
spaimele ascunse in bocancii militaresti
si in coltul gurii ridicat cu dispret
atunci cand nu ma vede nimeni
trag trag trag
in personajele stravezii din vise
in oamenii din statia de tramvai
in nevinovati
dar ei nu cad, nu, isi ridica privirea
ma arata cu degetul
acesta-i mercenarul platit cu arginti
pentru pacatul de a nu fi inteles invierea.

refuz sa accept moartea
spre diferenta de Rege eu nu am demnitate
nici modestie nici valori
sa le port cu mine dincolo de ea.

18

Trecutul zilei de mâine

eu trăiesc în visul celui nenăscut
împreună cu mirările și întrebările lui
despre cum trebuie să fi fost începutul secolului 21,
despre cum era să te plimbi printre oamenii aceia de demult,
printre clădirile văzute doar în poze,
prin orașele mustind de naivitatea aceea
pe care numai trecutul îndepărtat o poate avea
dezbărat de cunoaștere dar încărcat cu ipoteze copilărești…
da, domnule, ce mulțumire să știu că pot atinge fantasmele
nenăscuților oameni visători și romantici
însetați de trecutul care pentru mine încă înseamnă mâine,
ce ușurare să știu că în fiecare zi
le pot îndeplini visele
iar pentru asta e suficient să trăiesc,
că altceva de făcut n-am.

19

Nouă nopți

ați adormit, literele mele pe care nu vă cunosc încă
și oamenii mei noi și drumurile mele necălcate
care mă așteptați în tihnă sprijinite de copacul lumii acesteia
ați adormit, și tu, Ierusalime,
prearăbdătoarelor cetăți
înțelegătoarelor cuvinte
copiilor
nouă nopți în așteptarea mea
cel atârnat de creanga aceluiași copac căruia nimeni nu îi cunoaște rădăcina
rănit, jertfit sieși,
încă nouă nopți veți dormi, adormiților,
voi veni,
vă voi învăța,
vom cunoaște împreună semnele.

20

Existența vulcaniană

Trecerea în neființă a cuiva poate fi privită în două feluri. Primul, cel mai la îndemână, este încetarea existenței sale. Pentru noi, el dispare ca prezent, rămânând doar ca amintire. Omului îi rămâne doar speranța reîntâlnirii într-un tărâm mitic, nedovedit. Iar speranța, bine zidită în credință, este singura șansă a muritorului să învingă moartea.

Mai există, însă, un al doilea unghi. Acela în care, raportat la răposat, noi încetăm să existăm. Noi, universul, tot ceea ce este, timpul.

Cine are dreptate? Ei bine, toți. Pentru că adevărul subiectiv este al fiecăruia.

Într-o ecuație vulcaniană simplă, asta înseamnă că 0 va spune că 1 e 0, dacă 0=1, iar 1 va spune că 0 e 0, dacă 1=1. De aceea vulcanienii cred că moartea nu înseamnă dispariție, ci doar rearanjarea unor variabile în țesătura logicii.

21

Astăzi și mâine

capul meu strâns între două borduri
astăzi și mâine
grele ca moartea
ca nevoia
ca foamea
de pâine
de liniște
de somn
între ele visez banalități
și rutină, cafele, plictis
apoi zbang și zbang
din una în alta
stele verzi
luptele mele cu monștri sunt aievea,
a visa compensează
noapte de noapte
ca o duminică
lumea copiilor
gala desenului animat
cascadorii râsului
între două borduri de granit
răsuflu

22

A mă dizolva

uneori sunt fericit.
râd atunci cu gura până la urechi
și spinarea mi se lățește
dintr-o câmpie spre cealaltă câmpie
cu creștetul ating cerul
iar grumazul meu lung
îmi poartă ochiul printre stele
strigând sunt una cu toate acestea
sunt una cu toate acestea
eu nu-s nimic
m-am uitat pe mine
sunt fericit
râsul meu, ecou al nimănui în univers
timpul se dă pe sine sieși
nu mai am gură grumaz nici spinare
sunt fericit
întors înspre mine
înspre voi
înspre tot.

23

Pentru mine e târziu

pentru mine e târziu să mai urc munții.
georgienii spun că libertatea s-ar găsi numai acolo,
eu le răspund că libertatea e în mine și, în genere,
libertatea e în a fi
iată-mă că sunt
așa bătrân și întârziat dar încă sunt
iar plecarea în munți trebuie păstrată cu sfințenie
ca pe un cal foarte bătrân,
o las pentru cele de pe urmă
precum Gitano, personajul lui Steinbeck,
o voi încăleca deșelată cum este
și vom porni pentru ultima oară spre casă
iar mongolii ne vor privi cu capetele descoperite,
evreii vor sufla în trâmbițe,
popoarele nordului vor plânge,
lumea întreagă, oamenii câți or fi trăit
ne vor petrece cu privirea în drumul nostru spre munți
zicând
iată încă un țăran bătrân care moare călare.

24

Viața altui cetățean

trăiesc viața altui om
o senzație sporadică în nopțile lungi și tăcute
în care eul e sus, atât de sus încât de abia îl ating
mai întâi timid, apoi cu obrăznicie
trăgându-l de manșeta pantalonilor
îl întreb:
nu vă supărați, cine sunteți dumneavoastră?
și de ce îmi așezați în drum toate aceste întâmplări
unele din ele minunate
dar pe care sunt condamnat să le uit?

dacă tot vă trăiesc viața
se poate, vă rog, să o și păstrez ca pe un șir lung de amintiri?
pentru că altfel nu e decât un alt caz de demență
și oamenii se vor uita chiorâș când le voi spune că eu sunt altcineva,
unul pe care nici măcar nu știu cum îl cheamă,
cu o viață pe care nici măcar nu mi-o amintesc.

trebuie, trebuie să îmi dați voie să țin minte.
fără memorie aș putea la fel de bine să fiu drosofilă,
o insectă cu un ciclu de viață infim
mușcând din prezent ca dintr-o piersică fermentată.

poate că așa s-au născut semnele.
un mijloc de a-ți ține aproape sinele îmbătrânit
care începe să rămână în urmă,
șontâc,
precum ceasul sovietic al bunicului meu.

da, așa s-au născut semnele.
scrijelite de oameni pe pietre, fiecare linie o conștiință.
după care se întrebau unii pe alții:
tu cine ești?
iar cel întrebat răspundea mândru, arătând piatra cu degetul:
eu sunt eu și toți acești cetățeni.

25

Dimensiunea cinci

doar muzica mă poate alina, mi-a spus cineva,
i-am dat dreptate.
altul mi-a zis că își găsește liniștea în povești,
în pictură, în rugăciune,
în seriale și pufuleți –
nimeni, nimeni din jurul meu
nu caută scăparea în matematică,
nu simte mângâierea într-o ecuație frumoasă
precum identitatea lui Euler (e = -1),
nu,
fuga e îndreptată înspre dincolo de rațiune
in ilo tempore
timpul fabulos
timpul mitic
timpul nedeterminat
spațiul fluid
unde matematica e o născocire fără sens –
și iată-ne descoperind cea de a cincea dimensiune,
cea în care sinele se retrage uneori ca pruncul în brațele mamei.
că de aici venim și tot înspre ea ne îndreptăm.

dimensiunea cinci
sala înaltă a zeilor
deopotrivă tenebră a demonilor
unde este tot ce a fost
și de unde vine tot ce nu e încă,
memorie a celor fără memorie,
izvor al lucrurilor știute dar neînvățate.

26

Măsele

timpul trece dureros.
cruzimea metamorfozei copilului în adult
când cu fiecare secundă îți mai iese un dinte
sfâșiind din conștiința prezentului ca dintr-o gingie.

iar tu, într-o cadă.
gândind la resemnare
(măcar apa e caldă)
în vreme ce toate ființele și obiectele din jur
se alipesc alcătuind o pisică,
o uriașă, zbuciumată pisică în călduri
zvârcolindu-se și mieunând gutural
chemând motanii așa cum se cheamă destinul –
totul în încăpere pare să aibă acest destin,
(care o fi el nu se știe)

resemnat, timpul trece tăios pe dinăuntru
sfâșiindu-ți prezentul ca pe o gingie
și-l mesteci și-l mesteci
cu timpanele sângerând de urletele pisicii uriașe.

să așteptăm destinul ca pe un motan ițit aici,
pe pervazul camerei de baie.

să îl transformăm și pe el în aur.

27

Aceste cuvinte

Aceste cuvinte nu se scriu pentru a fi rostite.

Ele se citesc în gând pentru că în sine s-au născut și în sine se vor întoarce purtând – sub forma unui sentiment – taina regăsirii.

Negoț arhaic, după modelul tuturor vertebratelor purtătoare de chip: ia un zâmbet, dă-mi bucurie.

Regăsirea sinelui născător de cuvânt este o lumină pe care numai cei ce au avut parte de întuneric o pot vedea cu ochii închiși.

Aceste cuvinte nu se scriu pentru a fi neapărat înțelese, ci ca mărturie că noi, cei mulți privitori în lumină, nu vom mai deznădăjdui orbi și singuri.

Iată regăsirea, ea există așa cum există liniștea. Trebuie să taci ca să o afli. La fel și lumina asta, nu poate fi privită decât cu ochii închiși, ca în rugăciune.

Aceste cuvinte se scriu pentru că așa le-a fost dat.

Să se înțeleagă nu ele, ci faptul că sinele este dincolo de destin. Îl cuprinde.

Deznădejdea, teama, lanțul, dezorientarea, elefanții șezând pe piept, smoala și măselele încleștate sunt trăiri, sunt parte din întreg.

Fiecăreia i se poate răspunde strigând mai abitir cu gura lipită de inimă: acum acum acum acum.

Și aer, și liniște, și lumină și eu.

28

Standarde

mă doare iarba
mă doare neputinţa celuilalt
mă dor rănile dumnezeului jertfit pentru om.

astăzi sunt cel cu o mie de feţe
şi în fiecare frunte un ochi
întotdeauna deschis.

îmi e greu.

e atâta caznă în lume că ar trebui fiecare sa ne plângem drepţi dumnezeii
care îşi poartă cu ei atotputernicia cunoaşterii atâtor patimi şi dureri.

of, sisife.

plângeţi-l, neamuri, pe cel care vă duce tristeţile pe umeri.

plângeţi-l pe acela pironit pe lemn –
dumnezeul jertfit pentru oamenii
care şi-ar lăsa zarul să îi considere goliciunea
ca încălcând standardele comunităţii.

29

Amintiri

Trăiesc prezentul cu preocupare și conștiinciozitate. O viață muncitorească, unde hărnicia construcției permanente de amintiri înseamnă că ești prevăzător, că pui deoparte. Sunt gospodar, mă tem că odată și odată va veni iarna. Amurgul acela când doar amintirile vor mai rămâne. Din ele mă voi hrăni.

Azi, bunăoară, nu am reușit să zidesc nimic memorabil. Doar rutină, concentrare, încercarea de a îmi face cât mai bine treaba. Iar printre toate astea am cunoscut un om. Un medic între două vârste. Ea îmi dicta cu ochelarii pe nas, eu notam în paginile mele, aliniam, mutam paragrafe, îngroșam termeni.

Nimic din discuția noastră tehnică nu mi-a dat de înțeles că omul acesta, medicul Daciana, este un om bun. Dar am știut.

Bunătatea pare a fi fluidă, precum parfumul florilor. Îți ajunge în piept împreună cu aerul. Ea nu vine din flori, ci din inimă, acolo unde se află iubirea de oameni.

Am plecat într-un târziu, după ce mi-am terminat treaba, gândindu-mă ce meserie frumoasă și potrivită și-a ales.

Iată o amintire.

30

Haină

uneori, viața e o haină strâmtă, aspră, din lână toarsă din spini.
nu îți rămâne atunci decât să cauți fericirea
în fiecare picătură de sânge scursă de la subțiori,
ca un ceasornicar al propriului destin.

aștepți s-o lepezi.

31

Lecția despre stomac

Mic tratat despre anxietate.

Trebuie știut, întâi și întâi, că stomacul este un organ metamorf.

El pare a avea conștiință și liber-arbitru, de vreme ce se transformă așa, tam-nisam, în felurite ființe precum fluturii, când iubește, precum lupii, când e înfometat, precum puiul de cinteză când tânjește sau calul sălbatic și liber, atunci când e îmbărbătat.

Alteori, e un țăran ursuz și încruntat.

Iisus mai vine pe la el să îl întrebe ce face.

Așa cum povestea un răspopit bucovinean pe nume Ion, ce sameni aici, țărane, l-ar fi întrebat.

Iaca, frică samăn, i-ar fi răspuns acesta.

Frică sameni, frică să dea Dumnezeu să se facă, i-ar fi zis Iisus blagoslovindu-l.

Iaca așa apare teama fără temei, din încruntare și din scrâșnet de măsea.

Trebuie știut, în al doilea rând, că stomacului îi place să fie alintat. Cum îl prinzi că se încruntă, e semn că se vrea mângâiat.

Hai, stomăcelule, zâmbește, iubește, că acum trece Iisus pe aici și ne întreabă ce facem.

32

Pe viața ei cu viața mea

trăiesc cu spectrul morții întins pe cer,
curcubeul meu schelet întins de la răsărit spre apus
privindu-mă cu singurul său ochi – luceafărul din frunte –
iar eu n-am ce să-i întind decât viață,
iată, respir, iată, simt,
iată, iubesc această femeie metamorfă
uneori trup fierbinte, alteori pământ cuprinzător
atât de întins că nu știu pe unde să o mai apuc,
eu merg pe viața ei cu viața mea
având luceafărul în chip de certitudini
și curcubeul morții întins pe cer,
îl văd de aici,
asta înseamnă că trăiesc.

33

Metamorfoză

Mi-am dat seama că sunt un urs.

Cu tabieturile mele stricte, cu lenea aparentă, cu o nestăvilită poftă de mâncare ce ilustrează grija supraviețuirii: are să vie iarna.

O anxietate normală la urși, teama gospodărească a celor conștienți că după orice anotimp cald vine invariabil vremea înghețului.

Surprinderea în fața roții ce învârte moartea și apoi nașterea le este străină urșilor.

Mi-am dat seama că singurul motiv pentru care am gheare lungi e să te pot scoate din nisipurile mișcătoare și să te învăț ce înseamnă roata.

Azi e bine, hai să mâncăm zmeură.

Tu spui că nimeni nu va ști ce va fi mâine, eu îți zic că are să fie frig și în jurul nostru totul, aproape totul va muri.

Apoi, ieșiți din bârlog, poate vom mai prinde încă o vară.

Acestea sunt lucruri știute.

Cunoașterea lor se petrece agale, în vreme ce sinele devine un animal taciturn, aparent greoi și ursuz, care evită omul.

Ursul este împăcat și își vede liniștit de treburile lui.

34

Huginn și Muninn

Nu voi putea fi cu adevărat întreg dacă nu îmi accept marginile.

Regăsirea, valul acesta care îmi linge rănile și mă așază sine peste sine în cel mai liniștit țărm al mărilor mele, nu va fi deplină fără acceptare.

Apa moartă care întregește mințile sfâșiate, apa vie care însuflețește neînsuflețitul, amândouă sunt aduse în plisc de doi corbi: Huginn și Muninn.

În fiecare dimineață îmi zboară departe, în fiecare seară mi se odihnesc pe umeri. Mi-e teamă că nu se vor mai întoarce iar în teama aceasta este o învățătură mare, pe care nu am deslușit-o.

Nu voi putea fi cu adevărat întreg dacă nu îmi accept temerile.

Mi-e teamă că gândul nu se va mai întoarce, dar mai mult mă tem pentru amintiri, mi-a spus Odin.

Iar eu înțeleg, bătrâne, că omul este o construcție bi-dimensională, unde gândul înseamnă acum și amintirea înseamnă atunci. Viitorul nu există pentru oameni decât sub forma plăpândei speranțe din cutia Pandorei.

Umanitatea este teamă și speranță, iată marginea.

Gândul este întotdeauna acum, iată marginea.

Gândesc deci exist întotdeauna acum, iată marginea.

35

Eu cel ce visează

Nu îmi mai rămâne decât să visez soldații care am fost.

Azi, când o pătură de catifea numită liniște s-a așezat peste bătrânele tranșee, îmi sorb elegant ceaiul din cești de porțelan.

Ei au rămas în mine ca niște răni, siluete străvezii cu automatul pe umăr. Le văd noaptea și spun: vă cunosc.

Acesta sunt eu, acesta tot eu și eu cel ce visează.

Regăsirea e, de fapt, o întregire.

Sunt li-niș-tit. Mintea mea așezată comod și învelită cu pleduri groase peste genunchi nici măcar nu are nevoie să mai nască personaje. Creația vine, pesemne, din scrâșnet și foc.

Mă uit în urmă, pământul încă mai fumegă și zic: contemplarea este primul pas al regăsirii.

Nu e nimic rău în a bea o cană cu ceai și a visa soldați.

36

Florin de la Ploiești

am renăscut sorbind lacom aerul din cetăți
și împreună cu el sufletele oamenilor,
am o mie de guri care cântă
pretutindeni și pururi
în felurite și iscusite glasuri,
sunt fiara despre care au scris cronicarii vremurilor,
arătarea vizionarilor înfricoșați,
sunt neamul celui blestemat și izgonit
dar astăzi, numai azi,
iată-mă țâșnind din găoacea în care șed
deopotrivă toate cele închipuite și făcute,
in illo tempore
mă aflu întreg și rotund cât împărăția Omului
curat glăsuind și cântând cu o mie de guri,
întreg, întreg,
adevărul sunt eu
și omenirea șchioapă de un picior.

37

Secvențe

Mă uit cu coada ochiului prin ferestrele lungi și înguste ale turlei. De aici, de lângă stâlpul unde m-am furișat, văd prin ele bucăți de cer, stele și câte un chip de înger bizantin.

***

Pe strada de alături locuiește un bețiv. E tânăr, foarte înalt și singur. Uneori, când se îmbată, se plimbă târziu prin cartier și vorbește cu gardurile, cu pomii, cu oamenii imaginari sau cu oamenii reali care grăbesc pasul și ocolesc.

Glasul lui inconfundabil, dogit, de bariton, se aude noaptea până hăt departe. Tot noapte e și acum, în fața bisericii unde se strânseseră oamenii, pâlcuri pâlcuri, cu lumânări în mâini. Puțin după douăsprezece, trupul lui deșirat se strecura printre ei. A zăbovit puțin în fața porții, apoi vocea lui a tunat, acoperind-o pe cea a preotului și stingând murmurul impersonal al mulțimii: Hristtttos a înviat! Nu i-a răspuns nimeni.

S-a pierdut după aceea, printre oamenii, pomii și gardurile lui. În urmă a rămas ecoul răgușit, reverberând înspre turla cu cer și cu sfinți.

***

Un copil de zece ani, foarte serios și cu un carnețel în mână, m-a întrebat: Cum poți rezuma într-un cuvânt ziua de azi? Liniște, i-am zis. Și-a notat răspunsul apăsat pe caiet. De ce, ai un proiect pentru școală, întreb. Nu, zice. E un proiect personal.

***

Vreo cincisprezece copii, încolonați câte doi, cu câte o lumânare în mâini, însoțiți de o supraveghetoare. S-au înșirat de-a lungul trotuarului, așteptând drepți, soldățește, învierea. Unul din ei, știrb, negru ca smoala, zâmbește cu gura până la urechi, așa cum numai copiii sau cei a căror minte nu înțelege totul din jur știu să zâmbească.

Când cineva îi aprinde lumânarea, ochii rotunzi i se luminează și îi curg lacrimi. Dar zâmbetul și l-a păstrat, așa, cu lacrimile șiroind pe obraji. Pare să înțeleagă, pare să știe.

Dintre toți, de la el mi-am aprins și eu lumânarea, ca să mă pot uita în ochii lui. Da, știa.

***

Aici, în spatele stâlpului, îmi aduc aminte că cecenii au aceeași rădăcină a cuvintelor pace și libertate: maershoo, maershalla. Citisem asta într-o carte a lui Lyoma Usmanov care începea așa: Pentru a înțelege un popor, trebuie să privești adânc în sufletul lui, în visele sale, să-i cunoști însemnătatea obiceiurilor, viața de zi cu zi, idealurile oamenilor.

38

Sâmbure

Scânteia nu s-a stins.
Îmi duc mâna la buzunarul de la piept, o simt.
Îmi zice: poți, poți, poți orice.
Ha, exclam râzând, tocmai eu dintre toți,
tocmai eu cel rupt, sfâșiat, să o am,
tocmai eu, cel ce mi-am lăsat organele ofrandă
toate în afară de ficat,
tocmai eu să înțeleg
că lumea e un strugure
prin pielița căruia se văd sâmburii.