Sunt o baltă de păcură în lumea asta frumoasă în care copacii reușesc să se înalțe, păsările să zboare, florile să înflorească, copiii să copilărească, iubitele să zâmbească și mă gândesc că singurul meu sens este să oglindesc cerul.
2017
Dragos Serban
* versiune online *

 

regăsire

Iubesc cu patimă oamenii. Asta mă face mai dumnezeu decât chipurile cioplite pentru că, vezi tu, fiind fiu al omului simt și îmi cântă inima când e de cântat, plânge când e de plâns, se teme când e de temut; asta nu se învață, ci se poartă ca o pecete iubirea de om încă din vremea lăcustelor, încă din vremea legământului nostru cu cel dintâi.

63 de texte în lucru

începute pe 20 februarie 2017

1

Exercițiu

Dau la o parte mongolul călare, rămâne în spate mirat ca o statuie, pe calul care fornăie nemulțumit. Pe costișa muntelui, un grup de ceceni sau inguși șed turcește și mă arată râzând cu degetul, cu automatele lângă ei. În jos, spre locul unde marea linge talpa muntelui, câțiva nordici glumesc împreună cu un rege gruzin. Demult luptaseră împreună.

Vezi, frunză, câți am de învățat și de trăit? Ferice de tine, cu calul tău și iarba ta.

Iată-mă uriaș cu o mie de brațe și un singur ochi, în fiecare palmă un om, un timp, o dorință. Iată-mă uriaș cu o mie de brațe, în fiecare din ele un eu, iată-mă uriaș ridicându-mă la cer, ce dans. Sunt mare și necuprins și bun, mă țin, mă arunc, acum pe mine, după aceea pe mine, câteodată mă scap și mă aplec să mă iau cât sunt de lung. Când mă aplec, îmi aduc aminte de frunte și de pământ. Când mă ridic, de cer și de soare. Când mă ridic, iarăși mă dau lui, cu brațele în sus.

Suntem mulți și atât de singur eu, și ochiul îmi e unul, cu el mă uit în soare și îi arăt uite-mă! uite-mă! Câte un braț ridicat, câte o palmă, câte un eu.

Vezi, frunză, vezi, viață, câți am de ridicat? Ferice de tine cu rădăcinile tale adânci care cunosc trecutul ca pe trecut și pământul de mijloc ca pământ din mijloc.

Ce să îți arăt? Tătarul, mongolul, avarul, alanul? Doar tu mă vezi așa cum sunt, chior și copil neîndemânatic.

Frunză, viața mea.

2

Vremea lăcustelor

Totul se va schimba.

Mâine voi fi altcineva, poimâine altcineva, în fiecare dimineață un om.

Iar la urmă voi rămâne amintire, cuvânt. După un timp, nici măcar atât.

Voi ajunge o deplină probabilitate, o variabilă care ar fi putut sau nu să existe „în vremurile acelea”.

În Ghermănești, județul Ilfov, a trăit acum cincisute de ani un Șerban. Sau poate nu, nu neapărat acela pe care mi-l imaginez. Vedeți, e vorba despre acei Șerbani, Ioni și Popești care nu lasă nimic memorabil în urma lor. Ei ar fi putut sau nu să existe, ca ideile.

După câteva sute de ani, un astfel de om intră în vremea lăcustelor. Adică trece din memoria efectivă în timpul fantastic al basmelor și închipuirilor.

A fost odată un Șerban, va spune cineva. Iar ceilalți care aud au tot dreptul să își imagineze fiecare Șerbanul lui. Fi-va el voinic sau îndesat, bălai sau negricios.

Unul din oamenii ăștia poate în timpul lui purta cu drag izmene albe de cânepă, altul îndrăgea horitul, altuia îi plăcea vinul, altul iubea friptura cu usturoi. Toți, dar absolut toți au iubit.

Cine știe pe unde or fi ei acum, cine știe ce or fi ajuns. Unul ciob, altul trunchi de stejar. Oare și-or aminti? Iar dacă nu își amintesc de ilic și friptură, măcar iubirea au luat-o cu ei?

Eu cred că da. Cred că iubirea asta e singurul lucru care ne urmează în vremea lăcustelor.

De-aș putea măcar să îmi amintesc…

3

Cetate în august

am văzut zidurile albe ale cetății pierdute,
răzbăteau ca oasele dintr-un nisip prea vechi
și nu mai însemnau nimic pentru nimeni,
numele s-a șters, oasele au rămas
în ele însele ca un înțeles
pe care nici nisipul nu îl mai cuprinde.

i-am vorbit în limba mea albă
în care consoanele sunt lumină și vocalele absența ei,
ea a înțeles că o mângâi și s-a întrebat cine este calul
ce scurmă fornăind printre pietrele ei,
calul eram eu, arcuit cât o idee de strună
trezit prea devreme dintr-un vis
care nu știu cum s-ar fi putut încheia
altfel decât cu un nechezat sălbatic
într-o limbă albă, la zidurile cetății pierdute.

4

Sens

sunt o baltă de păcură în lumea asta frumoasă
în care copacii reușesc să se înalțe
păsările să zboare
florile să înflorească
copiii să râdă
iubitele să zâmbească
și mă gândesc că singurul meu sens
este să oglindesc cerul.

5

De aici până la margine

în cele din urmă mă voi obișnui cu noua mea condiție,
mi-am zis după ce mi-am atins bănuitor marginile.
până mai ieri mă credeam necuprins
și îmi permiteam să am eșecuri punându-le pe seama nemuririi
(eh, mai e și mâine o zi).

până la urmă mă voi obișnui cu noua mea condiție, mi-am zis.
uite, de aici până la margine e doar perfecțiune.
fiecare clipă de aici până la margine e perfectă,
mi-am repetat ca să îmi intre bine în cap.

nu se poate altfel, înțelegi?

pentru că e tot ce mai ai.

6

pe nerăsuflate

eu nu respir semințele agresivității tinerești
puse sub brazdă întru zvăpăierea blajinului
și luarea la oaste cu arcanul a copilului bleg
ce va fi slujit în cele din urmă la Țarigrad
urlând aprig sub zidurile lui Teodosie
să uite de el cât e de domol.

așa că te rog, vânt al toamnelor mele,
să le uiți.

sunt cărămidă acum și tot ce a fost sămânță
azi e praf, întoarce-mi-l în zid
suflând asupra lui și lasă-mă blajin,
copil zidit și prăfuit și bleg
la temelia zidului de apus.

7

Vedere din Nalchik

Nu înțeleg ce se întâmplă cu mine, spune înfrigurată lumina ochilor mei suflându-și în pumni.

Rămâi pe peron, îi zic, ia trenul de la Moscova la Nalchik și așteaptă acolo să se întâmple ceva, în orașul acela industrial în care nu se întâmplă nimic, niciodată, în afară de depășirea planului de producție.

Fără îndoială, sfatul meu a fost bun. Când lumina din ochi devine confuză, o iei frumușel și o trimiți într-un orășel de provincie precum Nalchik, Verhoiansk sau Kazan. Să stea acolo o iarnă închisă într-o bucătărie lângă godin, cu radio, cu murături și șoșoni de pâslă.

Iar tu, astfel dezsuflețit, îți vezi de treabă până la primăvară meșterind prin casă, ca omul, cu ochii opaci și liniștiți. Apoi, după ce dă firul ierbii, te duci la gară și o aștepți, că vine ea singură înapoi.

Asta am învățat eu de la un șaman isteț din Yakuția. Mi-e frică, domnule, i-am strigat. El a luat un mănunchi de pene de cioară, m-a pus să suflu frica peste ele și s-a dus de le-a legat pe o creangă în taiga. După aia, gata, zice, du-te sănătos. Frica, fiind ceva primordial, trebuie dusă acasă atunci când începi să o simți. Acolo, în pădurea unde a început totul.

Am înțeles eu atunci că fiecare stare își are locul ei. Confuzia, de pildă, locuiește într-un oraș în care nu se întâmplă nimic și fiecare știe ce are de făcut. Iar frica stă în pădurea Siberiei.

„Nu înțeleg ce se întâmplă cu mine”, spune înfrigurată lumina ochilor mei. Hai că mai e puțin, îi zic ținând-o de mână. Uite, trenul a și intrat în gară.

8

Împărtășania

mă agăț de o scară imaginară cu treptele numite prezent
care, iată, se scufundă încet în pământ
acolo unde trecutul este o masă amorfă de unde venim cu toții
iar râmele, ca îngerii, digeră timp
luând câte o linguriță din el și spunând
tu ești faptă, tu ești om, tu ești stea
sau dimpotrivă
tu nu ești încă nimic

eu aștept cuminte la împărtășanie
să mi se spună ce sunt,
s-a făcut coadă
pe scară un șir lung de oameni cuminți
agățați fiecare de treapta lui,
vorbim între noi vrute și nevrute
ținându-ne strâns
ne e frică de cădere,
nu știm dacă sufletul plutește.

9

Iubirea de om

iubesc cu patimă oamenii
asta mă face mai dumnezeu decât chipurile cioplite
pentru că vezi tu
fiind fiu al omului simt
și îmi cântă inima când e de cântat
plânge când e de plâns
se teme când e de temut
asta nu se învață
ci se poartă ca o pecete
iubirea de om
încă din vremea lăcustelor
încă din vremea legământului nostru
cu cel dintâi.

10

Inimă

mi-a venit odată un idee pe care nu am înțeles-o
asta s-a petrecut demult
de atunci am tot încercat să o deslușesc
dar nu am reușit să traduc din ea decât cuvântul inimă
dar altceva am înțeles eu atunci,
că ideile pot să îți vină și în graiuri pe care nu le știi –
poate că le-ai vorbit dar le-ai uitat
sau poate că ele sunt din viitor,
nu se vorbesc dar vor fi vorbite.

de ce zic asta
pentru că iarăși, după atâta vreme,
am auzit în minte cuvinte în limba aceea veche sau nenăscută
dar acum, viclean, am fugit repede să le scriu
și ce să vezi
cum puneam creionul pe hârtie le uitam

o fi și aici o lege a universului
pentru a preveni ca ce se va spune să nu se spună
ce se va întâmpla să nu se întâmple încă
și ce s-a petrecut să nu se mai petreacă întocmai.

mă neliniștește însă cuvântul ăla – inimă
pe el cum oi fi reușit să îl înțeleg.

11

Mamă

luna plină
în spatele norilor albi întinși de-a lungul albastrului
coaste de fildeș ale lumii
ținând cerul deasupra caselor din Colentina
sunt acasă pe străzile astea înguste
mă simt ocrotit
prunc
în burta unei balene,
mamă.

12

Dragă Doamne

Dragă Doamne,

Află despre mine că sunt bine sănătos, ceea ce vă doresc și Vouă.

Azi e joi, au trecut gunoierii pe stradă, am vrut să îi dau unuia o țigară dar nu aveam la mine. Nu știu dacă poate fi trecută la fapte bune, dar am ținut să reamintesc.

Nu de asta îți scriu, ci ca să îți mulțumesc că m-ai ascultat alaltăieri, când îl durea stomacul pe cineva și eu nu știam ce să îi fac și în vreme ce îi ziceam bea ceaiul ăsta că îți trece sigur (era apă chioară, știam că nu îi trece) ți-am vorbit Ție în gând și te-am rugat inițial să nu îl mai doară, după care mi-am dat seama că e puțin lucru să zic așa și că mai cinstit ar fi să zic ia-i durerea și dă-mi-o mie. Și așa am zis. Și i-a trecut.

E, azi-noapte m-a durut pe mine și tare m-am bucurat, pentru că mi-am dat seama că m-ai ascultat atunci, că Tu ai fost, nu ceaiul ăla apă chioară.

Acum sunt bine.

Eu… cu treabă, după cum știi. Încă te caut, uneori am senzația că te găsesc, alteori te pierd. În orice caz, m-am gândit să îți spun că Te iubesc.

E prozaic să îți scriu așa, doar că ți-am vorbit până acum respectând ritualuri din trei religii și în niciuna nu am găsit așa cuvânt simplu și direct, să îți zic Te iubesc.

În rest, facă-se voia Ta.

13

Corcodușului meu

Azi am să îți zic mamă.
Uite, îmi așez fruntea pe trunchiul tău,
tu mângâie-mă în vreme ce te desfrunzești și zi-mi că are să fie bine.
Am nevoie de tine.
Eu, de neam, sunt dintre ai tăi,
înrădăcinații care au căzut cândva sămânță, s-au ridicat apoi și au rămas.
Măcar pentru atâta lucru ia-mă în brațe, mamă, pentru seva limpede din inima mea
cât un purice de frunză
mi-e frică și nu pot fugi
învață-mă ce fac copacii în astfel de clipe
se roagă?
înfloresc?
de uscat nu se pune problema, e încă prea devreme
dar și dacă ar fi nu e așa că e frumos, mamă,
că noi, copacii, murim în picioare?

14

Terminus

Nu îmi vând ficatul
Lasă să îl ciugulească vulturii
Să îl doară durerile
Spun
Eu caut adăpost la Domnul oamenilor,
Stăpânul oamenilor,
Dumnezeul oamenilor
Merg
Mașinile încolonate prelung la semafor
Claxoane, vânzători, scrâșnete
Merg
Tramvaiul blocat
Zi de salariu
Proiecte ședințe KPI
Negustori
Nu, nicidecum nu am să vă dau ficatul
Chiar dacă doare doare doare
Am să mor cu ficatul în mine
Spun
Eu caut adăpost la Domnul oamenilor,
Stăpânul oamenilor,
Dumnezeul oamenilor
Merg
Nu mai sunt aici.

15

Întâlnirea

mă sufoc și mi-e foame dar mă dau
slăbănoagă ofrandă zicând
ia-mă, Doamne,
cu durerile și neputințele mele,
așa se naște din talpă genunchiul
și pieptul se naște din frunte,
a noastră va fi împărăția cerurilor
din foame din oase
din dureri de măsele
din viețile așezate pe suflet ca o plapumă grea
mă sufoc deși știu că e aer și cred
trebuie să cred
că undeva acoperită de ceață
mai e o felie de pâine
și un pui de liniște
care mă caută,
aștept atârnat pe prezentul acesta din lemn
ca pe un stâlp
întâlnirea.

16

Timp

Vreau timp, o bucată mare, temeinică din cel mai bun timp care există,
Unul în care să mă pot lăfăi boierește și să exclam lovindu-mă cu palma pe burtă:
Aici nu mă mai poate atinge nimic,
Aici nu mai e nici durere nici întristare
Acesta e timpul meu personal
Ocrotitor și încăpător ca un uter
O-ho, câtă liniște!
Câtă liniște poate să ducă omul în gând, în speranțe,
Mereu va tânji după ea
Pentru că a cunoscut-o negreșit
Semn că omul era om
Încă de dinainte de-a se naște.

17

Gabriel

eu cred că există mângâiere în afara palmelor omului
precum cea din lumină bunăoară
asta înseamnă că stelele dezmiardă
ba chiar pot fi sărutate
și îmbrățișate fără rană
așa cum ai strânge la piept un licurici
sau ochii aprinși ai ființei iubite,
eu cred că adevărul acesta are nevoie să fie vestit
cu surle și trâmbițe
cum că numai compasiunea
este motivul existenței
și în general dragostea,
Gabriel.

18

Incapatanare

refuz sa accept moartea
este inca un razboi in care ma avant
sunt condamnat sa o privesc in ochi
pentru pacatul de a nu fi inteles taina invierii
ma iertati, azi nu pot sa va raspund la telefon
nici maine nici poimaine nici in veacuri
am lupta mea, tabieturile mele,
rolurile pe care le joc constiincios
spaimele ascunse in bocancii militaresti
si in coltul gurii ridicat cu dispret
atunci cand nu ma vede nimeni
trag trag trag
in personajele stravezii din vise
in oamenii din statia de tramvai
in nevinovati
dar ei nu cad, nu, isi ridica privirea
ma arata cu degetul
acesta-i mercenarul platit cu arginti
pentru pacatul de a nu fi inteles invierea.

refuz sa accept moartea
spre diferenta de Rege eu nu am demnitate
nici modestie nici valori
sa le port cu mine dincolo de ea.

19

Trecutul zilei de mâine

eu trăiesc în visul celui nenăscut
împreună cu mirările și întrebările lui
despre cum trebuie să fi fost începutul secolului 21,
despre cum era să te plimbi printre oamenii aceia de demult,
printre clădirile văzute doar în poze,
prin orașele mustind de naivitatea aceea
pe care numai trecutul îndepărtat o poate avea
dezbărat de cunoaștere dar încărcat cu ipoteze copilărești…
da, domnule, ce mulțumire să știu că pot atinge fantasmele
nenăscuților oameni visători și romantici
însetați de trecutul care pentru mine încă înseamnă mâine,
ce ușurare să știu că în fiecare zi
le pot îndeplini visele
iar pentru asta e suficient să trăiesc,
că altceva de făcut n-am.

20

Nouă nopți

ați adormit, literele mele pe care nu vă cunosc încă
și oamenii mei noi și drumurile mele necălcate
care mă așteptați în tihnă sprijinite de copacul lumii acesteia
ați adormit, și tu, Ierusalime,
prearăbdătoarelor cetăți
înțelegătoarelor cuvinte
copiilor
nouă nopți în așteptarea mea
cel atârnat de creanga aceluiași copac căruia nimeni nu îi cunoaște rădăcina
rănit, jertfit sieși,
încă nouă nopți veți dormi, adormiților,
voi veni,
vă voi învăța,
vom cunoaște împreună semnele.

21

Existența vulcaniană

Trecerea în neființă a cuiva poate fi privită în două feluri. Primul, cel mai la îndemână, este încetarea existenței sale. Pentru noi, el dispare ca prezent, rămânând doar ca amintire. Omului îi rămâne doar speranța reîntâlnirii într-un tărâm mitic, nedovedit. Iar speranța, bine zidită în credință, este singura șansă a muritorului să învingă moartea.

Mai există, însă, un al doilea unghi. Acela în care, raportat la răposat, noi încetăm să existăm. Noi, universul, tot ceea ce este, timpul.

Cine are dreptate? Ei bine, toți. Pentru că adevărul subiectiv este al fiecăruia.

Într-o ecuație vulcaniană simplă, asta înseamnă că 0 va spune că 1 e 0, dacă 0=1, iar 1 va spune că 0 e 0, dacă 1=1. De aceea vulcanienii cred că moartea nu înseamnă dispariție, ci doar rearanjarea unor variabile în țesătura logicii.

22

Astăzi și mâine

capul meu strâns între două borduri
astăzi și mâine
grele ca moartea
ca nevoia
ca foamea
de pâine
de liniște
de somn
între ele visez banalități
și rutină, cafele, plictis
apoi zbang și zbang
din una în alta
stele verzi
luptele mele cu monștri sunt aievea,
a visa compensează
noapte de noapte
ca o duminică
lumea copiilor
gala desenului animat
cascadorii râsului
între două borduri de granit
răsuflu

23

A mă dizolva

uneori sunt fericit.
râd atunci cu gura până la urechi
și spinarea mi se lățește
dintr-o câmpie spre cealaltă câmpie
cu creștetul ating cerul
iar grumazul meu lung
îmi poartă ochiul printre stele
strigând sunt una cu toate acestea
sunt una cu toate acestea
eu nu-s nimic
m-am uitat pe mine
sunt fericit
râsul meu, ecou al nimănui în univers
timpul se dă pe sine sieși
nu mai am gură grumaz nici spinare
sunt fericit
întors înspre mine
înspre voi
înspre tot.

24

Pentru mine e târziu

pentru mine e târziu să mai urc munții.
georgienii spun că libertatea s-ar găsi numai acolo,
eu le răspund că libertatea e în mine și, în genere,
libertatea e în a fi
iată-mă că sunt
așa bătrân și întârziat dar încă sunt
iar plecarea în munți trebuie păstrată cu sfințenie
ca pe un cal foarte bătrân,
o las pentru cele de pe urmă
precum Gitano, personajul lui Steinbeck,
o voi încăleca deșelată cum este
și vom porni pentru ultima oară spre casă
iar mongolii ne vor privi cu capetele descoperite,
evreii vor sufla în trâmbițe,
popoarele nordului vor plânge,
lumea întreagă, oamenii câți or fi trăit
ne vor petrece cu privirea în drumul nostru spre munți
zicând
iată încă un țăran bătrân care moare călare.

25

Viața altui cetățean

trăiesc viața altui om
o senzație sporadică în nopțile lungi și tăcute
în care eul e sus, atât de sus încât de abia îl ating
mai întâi timid, apoi cu obrăznicie
trăgându-l de manșeta pantalonilor
îl întreb:
nu vă supărați, cine sunteți dumneavoastră?
și de ce îmi așezați în drum toate aceste întâmplări
unele din ele minunate
dar pe care sunt condamnat să le uit?

dacă tot vă trăiesc viața
se poate, vă rog, să o și păstrez ca pe un șir lung de amintiri?
pentru că altfel nu e decât un alt caz de demență
și oamenii se vor uita chiorâș când le voi spune că eu sunt altcineva,
unul pe care nici măcar nu știu cum îl cheamă,
cu o viață pe care nici măcar nu mi-o amintesc.

trebuie, trebuie să îmi dați voie să țin minte.
fără memorie aș putea la fel de bine să fiu drosofilă,
o insectă cu un ciclu de viață infim
mușcând din prezent ca dintr-o piersică fermentată.

poate că așa s-au născut semnele.
un mijloc de a-ți ține aproape sinele îmbătrânit
care începe să rămână în urmă,
șontâc,
precum ceasul sovietic al bunicului meu.

da, așa s-au născut semnele.
scrijelite de oameni pe pietre, fiecare linie o conștiință.
după care se întrebau unii pe alții:
tu cine ești?
iar cel întrebat răspundea mândru, arătând piatra cu degetul:
eu sunt eu și toți acești cetățeni.

26

Dimensiunea cinci

doar muzica mă poate alina, mi-a spus cineva,
i-am dat dreptate.
altul mi-a zis că își găsește liniștea în povești,
în pictură, în rugăciune,
în seriale și pufuleți –
nimeni, nimeni din jurul meu
nu caută scăparea în matematică,
nu simte mângâierea într-o ecuație frumoasă
precum identitatea lui Euler (e = -1),
nu,
fuga e îndreptată înspre dincolo de rațiune
in ilo tempore
timpul fabulos
timpul mitic
timpul nedeterminat
spațiul fluid
unde matematica e o născocire fără sens –
și iată-ne descoperind cea de a cincea dimensiune,
cea în care sinele se retrage uneori ca pruncul în brațele mamei.
că de aici venim și tot înspre ea ne îndreptăm.

dimensiunea cinci
sala înaltă a zeilor
deopotrivă tenebră a demonilor
unde este tot ce a fost
și de unde vine tot ce nu e încă,
memorie a celor fără memorie,
izvor al lucrurilor știute dar neînvățate.

27

Măsele

timpul trece dureros.
cruzimea metamorfozei copilului în adult
când cu fiecare secundă îți mai iese un dinte
sfâșiind din conștiința prezentului ca dintr-o gingie.

iar tu, într-o cadă.
gândind la resemnare
(măcar apa e caldă)
în vreme ce toate ființele și obiectele din jur
se alipesc alcătuind o pisică,
o uriașă, zbuciumată pisică în călduri
zvârcolindu-se și mieunând gutural
chemând motanii așa cum se cheamă destinul –
totul în încăpere pare să aibă acest destin,
(care o fi el nu se știe)

resemnat, timpul trece tăios pe dinăuntru
sfâșiindu-ți prezentul ca pe o gingie
și-l mesteci și-l mesteci
cu timpanele sângerând de urletele pisicii uriașe.

să așteptăm destinul ca pe un motan ițit aici,
pe pervazul camerei de baie.

să îl transformăm și pe el în aur.

28

Aceste cuvinte

Aceste cuvinte nu se scriu pentru a fi rostite.

Ele se citesc în gând pentru că în sine s-au născut și în sine se vor întoarce purtând – sub forma unui sentiment – taina regăsirii.

Negoț arhaic, după modelul tuturor vertebratelor purtătoare de chip: ia un zâmbet, dă-mi bucurie.

Regăsirea sinelui născător de cuvânt este o lumină pe care numai cei ce au avut parte de întuneric o pot vedea cu ochii închiși.

Aceste cuvinte nu se scriu pentru a fi neapărat înțelese, ci ca mărturie că noi, cei mulți privitori în lumină, nu vom mai deznădăjdui orbi și singuri.

Iată regăsirea, ea există așa cum există liniștea. Trebuie să taci ca să o afli. La fel și lumina asta, nu poate fi privită decât cu ochii închiși, ca în rugăciune.

Aceste cuvinte se scriu pentru că așa le-a fost dat.

Să se înțeleagă nu ele, ci faptul că sinele este dincolo de destin. Îl cuprinde.

Deznădejdea, teama, lanțul, dezorientarea, elefanții șezând pe piept, smoala și măselele încleștate sunt trăiri, sunt parte din întreg.

Fiecăreia i se poate răspunde strigând mai abitir cu gura lipită de inimă: acum acum acum acum.

Și aer, și liniște, și lumină și eu.

29

Standarde

mă doare iarba
mă doare neputinţa celuilalt
mă dor rănile dumnezeului jertfit pentru om.

astăzi sunt cel cu o mie de feţe
şi în fiecare frunte un ochi
întotdeauna deschis.

îmi e greu.

e atâta caznă în lume că ar trebui fiecare sa ne plângem drepţi dumnezeii
care îşi poartă cu ei atotputernicia cunoaşterii atâtor patimi şi dureri.

of, sisife.

plângeţi-l, neamuri, pe cel care vă duce tristeţile pe umeri.

plângeţi-l pe acela pironit pe lemn –
dumnezeul jertfit pentru oamenii
care şi-ar lăsa zarul să îi considere goliciunea
ca încălcând standardele comunităţii.

30

Amintiri

Trăiesc prezentul cu preocupare și conștiinciozitate. O viață muncitorească, unde hărnicia construcției permanente de amintiri înseamnă că ești prevăzător, că pui deoparte. Sunt gospodar, mă tem că odată și odată va veni iarna. Amurgul acela când doar amintirile vor mai rămâne. Din ele mă voi hrăni.

Azi, bunăoară, nu am reușit să zidesc nimic memorabil. Doar rutină, concentrare, încercarea de a îmi face cât mai bine treaba. Iar printre toate astea am cunoscut un om. Un medic între două vârste. Ea îmi dicta cu ochelarii pe nas, eu notam în paginile mele, aliniam, mutam paragrafe, îngroșam termeni.

Nimic din discuția noastră tehnică nu mi-a dat de înțeles că omul acesta, medicul Daciana, este un om bun. Dar am știut.

Bunătatea pare a fi fluidă, precum parfumul florilor. Îți ajunge în piept împreună cu aerul. Ea nu vine din flori, ci din inimă, acolo unde se află iubirea de oameni.

Am plecat într-un târziu, după ce mi-am terminat treaba, gândindu-mă ce meserie frumoasă și potrivită și-a ales.

Iată o amintire.

31

Haină

uneori, viața e o haină strâmtă, aspră, din lână toarsă din spini.
nu îți rămâne atunci decât să cauți fericirea
în fiecare picătură de sânge scursă de la subțiori,
ca un ceasornicar al propriului destin.

aștepți s-o lepezi.

32

Lecția despre stomac

Mic tratat despre anxietate.

Trebuie știut, întâi și întâi, că stomacul este un organ metamorf.

El pare a avea conștiință și liber-arbitru, de vreme ce se transformă așa, tam-nisam, în felurite ființe precum fluturii, când iubește, precum lupii, când e înfometat, precum puiul de cinteză când tânjește sau calul sălbatic și liber, atunci când e îmbărbătat.

Alteori, e un țăran ursuz și încruntat.

Iisus mai vine pe la el să îl întrebe ce face.

Așa cum povestea un răspopit bucovinean pe nume Ion, ce sameni aici, țărane, l-ar fi întrebat.

Iaca, frică samăn, i-ar fi răspuns acesta.

Frică sameni, frică să dea Dumnezeu să se facă, i-ar fi zis Iisus blagoslovindu-l.

Iaca așa apare teama fără temei, din încruntare și din scrâșnet de măsea.

Trebuie știut, în al doilea rând, că stomacului îi place să fie alintat. Cum îl prinzi că se încruntă, e semn că se vrea mângâiat.

Hai, stomăcelule, zâmbește, iubește, că acum trece Iisus pe aici și ne întreabă ce facem.

33

Pe viața ei cu viața mea

trăiesc cu spectrul morții întins pe cer,
curcubeul meu schelet întins de la răsărit spre apus
privindu-mă cu singurul său ochi – luceafărul din frunte –
iar eu n-am ce să-i întind decât viață,
iată, respir, iată, simt,
iată, iubesc această femeie metamorfă
uneori trup fierbinte, alteori pământ cuprinzător
atât de întins că nu știu pe unde să o mai apuc,
eu merg pe viața ei cu viața mea
având luceafărul în chip de certitudini
și curcubeul morții întins pe cer,
îl văd de aici,
asta înseamnă că trăiesc.

34

Metamorfoză

Mi-am dat seama că sunt un urs.

Cu tabieturile mele stricte, cu lenea aparentă, cu o nestăvilită poftă de mâncare ce ilustrează grija supraviețuirii: are să vie iarna.

O anxietate normală la urși, teama gospodărească a celor conștienți că după orice anotimp cald vine invariabil vremea înghețului.

Surprinderea în fața roții ce învârte moartea și apoi nașterea le este străină urșilor.

Mi-am dat seama că singurul motiv pentru care am gheare lungi e să te pot scoate din nisipurile mișcătoare și să te învăț ce înseamnă roata.

Azi e bine, hai să mâncăm zmeură.

Tu spui că nimeni nu va ști ce va fi mâine, eu îți zic că are să fie frig și în jurul nostru totul, aproape totul va muri.

Apoi, ieșiți din bârlog, poate vom mai prinde încă o vară.

Acestea sunt lucruri știute.

Cunoașterea lor se petrece agale, în vreme ce sinele devine un animal taciturn, aparent greoi și ursuz, care evită omul.

Ursul este împăcat și își vede liniștit de treburile lui.

35

Huginn și Muninn

Nu voi putea fi cu adevărat întreg dacă nu îmi accept marginile.

Regăsirea, valul acesta care îmi linge rănile și mă așază sine peste sine în cel mai liniștit țărm al mărilor mele, nu va fi deplină fără acceptare.

Apa moartă care întregește mințile sfâșiate, apa vie care însuflețește neînsuflețitul, amândouă sunt aduse în plisc de doi corbi: Huginn și Muninn.

În fiecare dimineață îmi zboară departe, în fiecare seară mi se odihnesc pe umeri. Mi-e teamă că nu se vor mai întoarce iar în teama aceasta este o învățătură mare, pe care nu am deslușit-o.

Nu voi putea fi cu adevărat întreg dacă nu îmi accept temerile.

Mi-e teamă că gândul nu se va mai întoarce, dar mai mult mă tem pentru amintiri, mi-a spus Odin.

Iar eu înțeleg, bătrâne, că omul este o construcție bi-dimensională, unde gândul înseamnă acum și amintirea înseamnă atunci. Viitorul nu există pentru oameni decât sub forma plăpândei speranțe din cutia Pandorei.

Umanitatea este teamă și speranță, iată marginea.

Gândul este întotdeauna acum, iată marginea.

Gândesc deci exist întotdeauna acum, iată marginea.

36

Eu cel ce visează

Nu îmi mai rămâne decât să visez soldații care am fost.

Azi, când o pătură de catifea numită liniște s-a așezat peste bătrânele tranșee, îmi sorb elegant ceaiul din cești de porțelan.

Ei au rămas în mine ca niște răni, siluete străvezii cu automatul pe umăr. Le văd noaptea și spun: vă cunosc.

Acesta sunt eu, acesta tot eu și eu cel ce visează.

Regăsirea e, de fapt, o întregire.

Sunt li-niș-tit. Mintea mea așezată comod și învelită cu pleduri groase peste genunchi nici măcar nu are nevoie să mai nască personaje. Creația vine, pesemne, din scrâșnet și foc.

Mă uit în urmă, pământul încă mai fumegă și zic: contemplarea este primul pas al regăsirii.

Nu e nimic rău în a bea o cană cu ceai și a visa soldați.

37

Florin de la Ploiești

am renăscut sorbind lacom aerul din cetăți
și împreună cu el sufletele oamenilor,
am o mie de guri care cântă
pretutindeni și pururi
în felurite și iscusite glasuri,
sunt fiara despre care au scris cronicarii vremurilor,
arătarea vizionarilor înfricoșați,
sunt neamul celui blestemat și izgonit
dar astăzi, numai azi,
iată-mă țâșnind din găoacea în care șed
deopotrivă toate cele închipuite și făcute,
in illo tempore
mă aflu întreg și rotund cât împărăția Omului
curat glăsuind și cântând cu o mie de guri,
întreg, întreg,
adevărul sunt eu
și omenirea șchioapă de un picior.

38

Ei și

ei și ce-ar fi dacă aș scrie în puncte și în cuie,
la urma urmei trebuie să iubești semnele
cu sunetele lor închipuite
ca să afli că e poezie în stele,
în vibrația traiului lor stelesc.

iubesc semnele pentru că sunt semne,
iubesc cuvintele pentru că sunt cuvinte,
oamenii pentru că sunt oameni,
abia apoi vine sudoarea înțelegerii.

39

prima zi

azi e ultima zi din restul vietii mele.

de maine, nu voi mai intreg.

voi fi mai putin cu o masea, cu o zi, cu un gand

40

Secvențe

Mă uit cu coada ochiului prin ferestrele lungi și înguste ale turlei. De aici, de lângă stâlpul unde m-am furișat, văd prin ele bucăți de cer, stele și câte un chip de înger bizantin.

***

Pe strada de alături locuiește un bețiv. E tânăr, foarte înalt și singur. Uneori, când se îmbată, se plimbă târziu prin cartier și vorbește cu gardurile, cu pomii, cu oamenii imaginari sau cu oamenii reali care grăbesc pasul și ocolesc.

Glasul lui inconfundabil, dogit, de bariton, se aude noaptea până hăt departe. Tot noapte e și acum, în fața bisericii unde se strânseseră oamenii, pâlcuri pâlcuri, cu lumânări în mâini. Puțin după douăsprezece, trupul lui deșirat se strecura printre ei. A zăbovit puțin în fața porții, apoi vocea lui a tunat, acoperind-o pe cea a preotului și stingând murmurul impersonal al mulțimii: Hristtttos a înviat! Nu i-a răspuns nimeni.

S-a pierdut după aceea, printre oamenii, pomii și gardurile lui. În urmă a rămas ecoul răgușit, reverberând înspre turla cu cer și cu sfinți.

***

Un copil de zece ani, foarte serios și cu un carnețel în mână, m-a întrebat: Cum poți rezuma într-un cuvânt ziua de azi? Liniște, i-am zis. Și-a notat răspunsul apăsat pe caiet. De ce, ai un proiect pentru școală, întreb. Nu, zice. E un proiect personal.

***

Vreo cincisprezece copii, încolonați câte doi, cu câte o lumânare în mâini, însoțiți de o supraveghetoare. S-au înșirat de-a lungul trotuarului, așteptând drepți, soldățește, învierea. Unul din ei, știrb, negru ca smoala, zâmbește cu gura până la urechi, așa cum numai copiii sau cei a căror minte nu înțelege totul din jur știu să zâmbească.

Când cineva îi aprinde lumânarea, ochii rotunzi i se luminează și îi curg lacrimi. Dar zâmbetul și l-a păstrat, așa, cu lacrimile șiroind pe obraji. Pare să înțeleagă, pare să știe.

Dintre toți, de la el mi-am aprins și eu lumânarea, ca să mă pot uita în ochii lui. Da, știa.

***

Aici, în spatele stâlpului, îmi aduc aminte că cecenii au aceeași rădăcină a cuvintelor pace și libertate: maershoo, maershalla. Citisem asta într-o carte a lui Lyoma Usmanov care începea așa: Pentru a înțelege un popor, trebuie să privești adânc în sufletul lui, în visele sale, să-i cunoști însemnătatea obiceiurilor, viața de zi cu zi, idealurile oamenilor.

41

Sâmbure

Scânteia nu s-a stins.
Îmi duc mâna la buzunarul de la piept, o simt.
Îmi zice: poți, poți, poți orice.
Ha, exclam râzând, tocmai eu dintre toți,
tocmai eu cel rupt, sfâșiat, să o am,
tocmai eu, cel ce mi-am lăsat organele ofrandă
toate în afară de ficat,
tocmai eu să înțeleg
că lumea e un strugure
prin pielița căruia se văd sâmburii.

42

Turnurile

Mi-e dor de turnurile pe care nu le-am văzut niciodată,
cele ridicate în mine cu greu piatră peste piatră
în corpul acesta de cal care își rumegă oștirile ca pe iarbă.

Când îi este dor, calul aburcă în două picioare încercând gustul verticalității.
El nu își poartă povara pe greabăn, ci în stomac.
Oștenii nu în șa îi poartă, ci în piept.
De fiecare dată când fornăie sălbatic îi mai iese câte unul prin nas,
scuturându-și armura de praf.

Azi dimineață am lăsat vreo cinci în stația de metrou Aurel Vlaicu.
Își ascuțeau nepăsători săbiile pe peron, fără să ridice privirea spre oameni.
În așteptarea marelui han le ascuțeau, pentru că va veni, o, da, va veni ziua!
Ziua goanei aprige, a ochilor turbați și a strigătelor barbare:
– Ascultați, voi, popoare! Din puterea eternului cer albastru venim pentru dreaptă stăpânire!

Greu au fost ridicate turnurile în cal.
Încă e liniște aici, în stomacul ce își rumegă timpul ca pe o hoardă.

43

Leandri

vor înflori leandrii
smulși din trotuarele incandescente ale unui oraș african
pe străzile căruia mă plimbam,
în aeroportul căruia am dat șpagă să intru cu pașaportul expirat,
orașul în care am căutat pe cineva
eu în chip de femeie
și l-am găsit în ungherele cartierului locuit de coreeni,
cu maghernițe înșirate de-a stânga și de-a dreapta
din ușa cărora te îmbiau să cumperi nimicuri.

nu mi-l amintesc pe cel căutat,
cel pentru care am bătut atâta amar de drum,
cel pentru care am stat la masă cu interlopi și marginali
și am vorbit în toate limbile și culorile pământului.

îmi amintesc doar soarele ecuatorului,
lumina galben străvezie peste pământul roșu,
faptul că mă simțeam ca acasă
eu om fiind în chip de femeie
și leandrii crescuți haotic în cartierul coreean.

i-am smuls din rădăcină
sub priviri aprige și amenințătoare,
i-am smuls sub ochii negustorilor care îmi priveau sânii,
am înțeles ce înseamnă să fii o femeie curajoasă
și a trebuit iarăși să dau șpagă la aeroport
pentru a îi aduce acasă clandestin.

44

Imperiu

Mă uit în urmă.
Din tot ce au ars hoardele mele au răsărit acum leandri.
Oamenii ne-au uitat.
Țipetele neamurilor sunt acum murmur negustoresc, flecăreli.
Am obosit.
Trebuie că însuși nepotul meu Hulagu a avut un moment de ezitare după ce a ars Bagdadul.
S-a întrebat el: pentru ce toate astea?
Și a plecat, călare, spre Altai.
A avut totul și nu i-a mai trebuit.
A tânjit după un alt tot, unul rotund, nezăgăzuit de Eufrat.

Mă uit în urmă, spre cetățile neamurilor.
Râd pentru că le-am trecut porțile cu sabia în mână,
râd pentru că aș putea oricând să le ard pentru a doua oară.

Oamenii m-au uitat, nimeni nu se mai teme.
Pieptarul, arcul și săgețile, sabia mea – toate se odihnesc.
Toate câte au fost încă sunt, doar eu mai rotund.
Eu sunt lumea nepotului meu, Hulagu.
Eu sunt tot.

45

Templul cailor

Desculț pășește calul în templu,
cel mai frumos cal trist de pe pământ
și singurul între statui
pentru mine viu,
pentru mine împlinire
și durere mare cât ficatul lui Prometeu
dar nu-i nimic,
mi-e teamă c-ai să mă părăsești
a nechezat și templul s-a zguduit,
suie-te pe acest piedestal să îmi așez fruntea în tine,
i-am zis,
calul desculț s-a suit
singurul viu între statui,
singura împlinire din templu –
această lume locuită de mine în trup de călugăr,
mărginită de coloane de marmură
bătrâne cât tatăl meu.

46

Berserk în doi

Ce să îți fac?

Uite, poate ar trebui să îl sacrificăm pe cel mai bun dintre noi.
Să îl atârnăm nouă nopți într-un stejar.

Apoi ne vom îndura noi de noi înșine după ce
aprigi am purtat pe umeri piele de soartă
și o vreme ne-am fost potrivnici.

47

Odă omului

Omul să se învețe întâi și întâi pe sine.
Să se înțeleagă, să se pipăie pentru a se încredința că există.
Să își privească vârful nasului, degetele picioarelor,
să își fluture palmele în fața ochilor.
Să se minuneze că din infinitatea universului
el tocmai aici se află,
în această formă neregulată,
aparent simetrică,
pe care o poate mișca și stăpâni
după bunul plac.

Omul să se învețe întâi și întâi pe sine,
să își afle capătul
(uite, aici se termină unghia mea),
să își afle deopotrivă necapătul
încercând cu degetul liniștea din spatele pleoapei
de unde răsar vise
fiecare din ele o linguriță din dulceața haosului,
de unde răsar idei
fiecare din ele scânteia unei ordini,
omul să se învețe și să înțeleagă că el e toate acestea
și abia apoi să deslușească taina altor oameni,
a păsărilor și a cailor, a ierbii și a pietrelor.

Să se minuneze că toate există în acele forme,
să se cutremure aflând că din miliardele de ani
și din infinitatea universului
ele tocmai acum și tocmai lângă el
s-au găsit să existe.

48

Grai

Măcar pentru o casă bătrână,
pentru parfumul bucătăriei vechi
pe care îl simt doar la întoarcerea dintr-o călătorie lungă,
măcar pentru bradul de-o seamă cu mine,
măcar pentru că am amintiri
trebuie să înțelegi că sunt aici pentru cuvinte
așa cum casa asta bătrână e aici pentru mine
tăinuită limbă,
una căreia doar eu îi mai știu rostul
deslușind ca pe rune
motivul pentru care papucii se lasă la intrare,
felul în care bulumacul de salcâm sprijină buturuga de viță,
de ce scara de lemn unsă toamna cu dohot,
adâncimea corectă a cazmalei în pământul acesta,
cuiul din perete în care se agață ibricul de cafea
doar eu mai știu pe lume cum a fost bătut
măcar pentru că am amintiri,
tu trebuie să înțelegi că eu sunt aici pentru cuvinte,
pentru tine, pentru casă,
limba aceasta sunt eu
învățată așa cum se învață limbile,
din bunici în nepot.

49

A fi om, vrabie

A fi om.
A încerca din toți rărunchii să iubești ceea ce instinctul spune că e de neiubit.
A înțelege dincolo de instinct.
Dincolo e a fi om.
Să întorci, spune-se, celălalt obraz.
Iar instinctul, mișelul, ghemuit alungat după colț să se întrupeze într-o hoardă tătărească.
Să vină se te ia cu arcanul, hai să ardem și cetatea aceasta, să îi trecem prin sabie..
Dar tu, nu și nu.
Să încercăm să iubim ceea ce este de neiubit.
Să întoarcem, spune-se, celălalt obraz.
Poftim, l-am întors.
Dar ce ne facem cu tătarii pe care îi văd cu coada ochiului?
Nimic nu îi va mai opri dacă se vor porni înspre noi.
Te aud țipând iar eu, între obraz și tătari, trebuie să hotărăsc.
De dragul cetăților voi fi un pic vrabie.
A fi pasăre, zborul.

50

Durerea

o groapă cu suflete
uneori sunt aici
alteori plutesc deasupra ei
mă scufund
mă agăț de a fi om
cunosc frica
cânt pământul, o uit
cunosc durerea
cânt pământul, o uit
groapa e în mine
cunosc frigul
unde să fug
nu pot să închid ochii
am să îi țin deschiși înspre lumină
ia-mă
ia-mă
lasă-mă să fiu pasăre până îmi trece

51

Duminică după-masă

Soare de mai într-o duminică după-masă.
Vecinii mei strigă și petrec bătând aprig din picioare
prinși într-o bătută oșenească,
eu tocmai am plantat o margaretă africană,
am tuns un arțar,
am udat grădina de legume
și am cules cireșe.

S-ar părea că e o aniversare,
tinerii stau veseli în fața porții și fumează.
Trec pe lângă ei cu margareta mea africană în pungă,
poate ar trebui să zâmbesc,
să le împărtășesc cumva fericirea
dar nu, merg absent și indiferent
gândindu-mă că trebuie să ud ardeii și roșiile,
nu mă pot baza pe prognoza meteo
și nici pe zâmbetele vecinilor,
viața îmi reamintește asta
așa cum a făcut-o ieri
când am trecut pe lângă alți vecini
aflați la un priveghi,
în fața unei porți deschise,
ei, cum aș putea să zâmbesc în fața timpului,
ce nerozie să consider că azi e duminică după-masă
când pentru cineva a mai trecut un an,
pentru altcineva o viață,
instinctiv mă ascund în a fi țăran –
singura ființă împăcată cu timpul.

52

Fără vise

A visa nu mai are vreo însemnătate. Nu mă mai întorc din vis decât cu tot felul de sentimente, însă nimic concret. Sunt prizonier al conștientului. Evadez, evadez, dar sunt condamnat să uit fiecare evadare – cu aventurile ei, cu cerul albastru, cu oamenii întâlniți. Doar tălpile zdrelite sunt dovada fugii. În rest, ceva mă ține aici.

Durerile au dispărut. Vreau să mă trezesc. Viața fără vise e un vis.

Eu trebuie să găsesc adevărul. O, Allah, și câți nu sunt din cei încredințați că îl au. Epistemologie. Probleme de tip Gauttier. Hlizeală.

La urma urmei, azi sunt o vrabie.

53

Ra

azi (în timpurile acelea)
tătarii
cecenii
nordicii
grecii
țăranii
îngerii
marinarii
pescarii
omul metafizic
Ra
și tot ce am fost vreodată
au fugit mâncând pământul
lăsându-mă vrabie mută
în mijlocul stepei mele întinse
unde demult, tare demult,
fusese un cub.

azi (in illo tempore)
ne-am fi împărtășit fricile
purtându-le mai întâi ca pe o beretă
apoi târâte fedeleș în urma cailor.

dar nu,
nu mai avem tătari
cu siguranță nici frici.

54

Vedenie

Sunt aici să învăț să iubesc,
aceasta este liniștea;
pentru că eu sunt al vostru,
al tatălui și al mieilor,
al sării și al pământului.

Fost-am pasăre și m-am întors,
văzându-mă prin ochii tatălui meu
rezemat de cer, înaripat,
cu ochi păsărești
rotunzi de mirare
că sunt om
între cer și pământ
pentru om.

55

Noi

Noi, cei mulți, ne cerem timpul de a gândi zicând:
lăsați-ne să învățăm și cuvântul ăsta,
poate vom afla în cele din urmă ce înseamnă sufletul sau inima,
dați-ne drumul, luați-ne organele dacă le vreți și apoi eliberați-ne
vom fi liberi, vom fi liberi să ne visăm frica
o vom privi țipând și fiecare o va vedea
în chip de porc cu ochii negri,
în chip de mamă prăbușită gemând lângă un scaun rupt,
în chipul gândului „de acum sunt singur”
și nu vom înțelege nimic,
de ce oare?
pentru că noi nu înțelesul fricii îl căutăm,
nu.

Noi, cei mulți, vrem să aflăm ce e sufletul sau inima,
să învățăm cuvinte vechi, să gândim, să gândim,
spunem curajoși că ne-am da organele pentru asta
precum Odin ochiul
dar adevărul e că rămânem prizonieri
lipsiți de timp dar cu ficatul în noi
așa naivi, fără de cunoaștere;
uneori, el e mai important decât inima,
descompune amarul.

56

Momente cu sufletul meu

Despre momentele când miezul mi se așază pe inimă:
cum care miez
începutul, uneori,
sfârșitul, alteori,
miezul pământului și al vieții
eu i-am spus logos
da, da, atunci trebuie să scriu
așa cum alții trebuie să se roage
sau să se oprească din mers,
să coboare și să privească apusul soarelui.

Despre aceste momente dar și despre cele când
miezul nu mai e miez
ordinea e neordine
aerul smoală
iar eu trebuie să îl respir
și mă agăț de cuvinte necunoscute
estone
georgiene
cecene
mongole
cajune
tătărești
ca să nu uit cât de mare e logosul
și cât de mic eu
ca să merg împreună cu sufletul
ținându-l de mână
uite, iubitule, am să îți arăt oamenii ăștia
să îi iubim și pe ei pentru cuvintele lor
pe care încă nu le înțelegem.

Câteodată, smoala se topește.
Plămânii răsuflă ușurați,
urechea deprinsă începe să prindă frânturi,
ochii se luminează mari
zicând înțeleg! înțeleg!
E în asta o fărâmă de fericire, suflete,
are să fie bine
hai să dansăm.

Alteori, smoala se întărește ca orice catran iar eu,
cu sufletul în brațe, îi suflu pe față –
să nu uităm să respirăm, puiule,
el nu mă aude cu ochii închiși și buzele strânse;
dar smoala se curăță prin muncă, am aflat.
Stai aici, la soare, suflete, mă întorc repede.
Mă voi curăța prin sapă, prin mistrie, prin clește și patent,
prin palmele astea care încă mă ascultă
nu ca plămânii
și cu fiecare brazdă nouă trasă mai cade o bucată de smoală,
cu fiecare țeavă potrivită în filet și strânsă în menghină alta,
cu fiecare șurub strâns în lemn alta
pănă mă întorc obosit dar curat acolo unde am lăsat sufletul
scoală, zic, respiră și hai că avem treabă.

Uite ce frumos rămâne în urma noastră, tată,
și ce limpede în noi.

E și în asta o fărâmă de fericire, suflete,
are să fie bine
hai să dansăm.

57

Palmele mele

Întotdeauna când mă cerți palmele mele se umflă,
degetele se îngroașă grotești
ca o mănușă chirurgicală umflată de un copil
și mă gândesc, în timp ce te ascult,
că aș putea să le ridic deasupra capului
și să le flutur, luându-mi zborul.

Le privesc, sunt acolo cuminți, la fel de subțiri cum le știam.

Le privesc, se sprijină încordate una îmbrățișată de cealaltă.
Nimeni nu ar putea ghici că ele se sprijină pentru a nu tremura
și că stau așa îmbrățișate pentru că le este frig.

În timp ce te ascult mă gândesc că demult, tare demult, ele erau aripi.
Apoi tu taci, iar în răgazul acela descopăr că eu nu aripă sunt,
ci oglindirea a tot ce au fost ele odată mângâiere.

58

Dimineață

să te pierzi în tăcerea aerului curat ca între cifre;
fiecare înseamnă ceva și atât,
fără dublu sens, fără ipocrizia metaforei,
fără oglinzi care depind de ochi și părere.

nu știu decât 1, adică aer,
apoi 2, adică lumină,
după care 3, adică timpul prezent.

dincolo de tramvai am nevoie de aer și soare,
dincolo de tine am nevoie de certitudini.
am descoperit că visele sunt duplicitare
în ele nu există matematică
uneori nici în oameni
nici măcar în dimineți.

59

Ulise

fiicele pământului mi-au spus
tu de fapt trăiești într-un basm
nopțile îți sunt mai vii decât zilele
visele mai luminoase ca diminețile
binele învinge mereu,
m-au încredințat.
eu le-am întrebat ce înseamnă binele
în lumea mea mărginită de bălți acoperite cu stuf,
smârcuri de netrecut prin care ochiul omului nu poate cerceta.
ce e binele ăsta de care se leagă toți și îl pomenesc?
eu trebuie să rămân conștient
aici dincolo de mlaștinile adânci
eu trebuie să rămân conștient
să mă ciupesc
pas după pas
să nu mă înghită
merg
în timp ce fiicele pământului îmi șoptesc că sunt basm
că pot fi cine vreau eu
zmeu, pricolici, spiriduș
că binele învinge mereu
nu
nu
nu îmi spuneți voi mie ce este binele
el vine de după stuf în viața mea
nu poate fi văzut
eu trebuie să rămân conștient
atent, pas cu pas,
îmi acopăr urechile cu palmele
dacă n-aș fi prevăzător mi-aș scufunda capul în baltă
să îmi păstrez conștiința curată
dar nu
nu am încredere în apele stătătoare
eu merg
pășesc atent îndreptându-mă spre izvor
trebuie să rămân treaz
în aerul ăsta umed sufocant
ținându-mă strâns de ideea că dacă mă voi scufunda
trebuie neapărat să duc cu mine ceea ce știu,
să nu uit nimic,
să îmi port toată lumea în piept
și să o răsuflu dincolo,
să se mai nască o dată.

60

Suflet copac

acum multă vreme mi-am smuls din piept sufletul,
eram copil pe atunci,
și l-am crestat adânc pe frunte
cu o cruzime naivă
cum doar copiii pot avea –
l-am aruncat după aceea în fața mea
și sufletul însângerat a înmugurit
apoi a prins rădăcini chiar acolo
țintuindu-mă și pe mine pe pământul acela
l-am privit
pe frunte îi scrisesem tu nu vei pleca niciodată de aici
numaidecât am albit
și nu am mai fost copil
ci copac

61

Plajă

copii pentru care realitatea e un caleidoscop reflectat în culori pastelate,
bătrâni cu ochii închiși, nemișcați, trăindu-se pe dinăuntru,
consumând tot ce mai e de consumat printre amintiri
și prezentul, mereu prezentul
cu ochiul lui fascinant dar de neprivit –
soarele de iulie,
cu toții știu că e acolo
dar nimeni dintre copii și bătrîni nu îl atinge-privește,
primii visează la mâine între steluțe perfecte,
ceilalți se strecoară printre umbre
lasând în urmă răbdarea velierului pe o mare liniștită,
mai sunt aici și dintre cei mulțumiți
pentru care acum înseamnă un cocean de porumb
cu două margini distincte
adică de aici până aici
palpabil, comestibil, dulce-sărat,
atât și nimic mai mult,
un cocean prevestit încă de dimineață
de omul care și-a încălțat papucii de plastic
și a exclamat ieșind pe ușă
haideți să ducem bagajele la mașină –
acest mijloc metafizic de a purta familia
între aici acum și acolo atunci,
din parcare în parcare,
din poartă până în buza nisipului,
din tinerețe până în bătrânețe,
mai e aici și o fetiță pistruiată cu părul arămiu
suspendată cumva deasupra acestei realități
într-alta pe un câmp cu foarte multe flori,
ea întrebând ce-i asta, dar asta ce-i,
tatăl răspunzându-i de fiecare dată
până ce întrebările s-au retras ca un reflux
în fața furtunii de vară
în vreme ce ei s-au adăpostit sub singurul nuc de pe câmp
unde vântul le-a stricat umbrela
iar ea a spus ia-mă în brațe, tati, că mi-e frig,
mai e aici și un băiat cu ochii negri și adânci
care ascultă atent și întreabă de fiecare dată
în ce an s-a petrecut asta?
semn că de pe acum vede timpul altfel decât printr-un caleidoscop
și dincolo de culori pastelate are nevoie de certitudini,
altele decât ale cocenilor de porumb.

62

Deal

în fiecare dimineață îl urc.
înviorat, aproape cu totul în realitatea parcului
cu leagăne pustii, cu păsări, cu alei
toate sunt ale mele, le cunosc de 40 de ani,
copacii au crescut împreună cu mine
doar dealul e neschimbat.
un deal, ca toate dealurile,
o diferență de nivel care e aici de când lumea
împărțindu-ne, în funcție de punctul de observație,
între cei de sus și cei de jos.
apoi, în fiecare seară îl cobor.
mă întorc cu voluptate în smârcurile Colentinei,
aparent asanate, cu apele înșelător mărginite de taluzuri de ciment.
în fiecare seară mă scufund mulțumit gândindu-mă –
și azi am fost pe deal.
între oameni tramvaie trotinete telefoane,
claxoane trotuare coșuri de gunoi pereți de sticlă,
am băut cafea și am vorbit despre prezent
despre un pic de viitor
adică mâine poimâine și săptămâna viitoare,
păstrând însă cu sfințenie secretul solzilor mei,
cei care m-ar putea da de gol dacă mi-aș dezveli spinarea,
noaptea doar ea se mai vede din mine
când plutesc liniștit în tot ce a fost,
un singur om m-a văzut așa și mi-a spus că aș fi o insulă,
eu am dat alene din coadă dispărând în mine
ca un pește bătrân.

63

Aceste tălpi

momentul în care viața se întinde peste om ca frunzele uscate de plop
iar omul își zice uite, viața mea e mai mult decât simt,
mai mult decât o gândesc că este,
e aici în liniștea asta numită conștiință,
da, trebuie să tac,
să las visul să fie uitat,
umbrele nescormonite
în urma mea cu înțelesul lor intact
cu cele ce au fost
cu cele ce sunt
da, trebuie să tac
cu ochii aplecați să îmi văd picioarele
mulțumit să știu că ele m-ar fi putut oriunde
în bucătării mici în marginea unei livezi
în sălile înalte cu tavanul boltit
unde am băut la masă cu zeii
în case, în oameni,
mai ales în oameni.