Am să mă topesc încet în pietrele mele până mă voi face semn, nomazii știutori de carte mă vor citi și vor afla despre noi, cum ochii noștri oglindeau cerul.
2018
Dragos Serban
încă în lucru :)
* versiune online *

 

Porțile cetății

zidurile mele prefăcute în bronz între ele eu ca o limbă de clopot mi-am făcut cuib cu timpanele sângerânde

13 de texte în lucru

începute pe 20 februarie 2017

1

Luminație

În vremea aceea, vechii zei s-au înălțat trecând dincolo de porțile orizontului.

Soldatul Timur fumează departe, strângând între buze cu tărie victoria.

A izbândit.

După ce va strivi sub talpa bocancului ce mai rămâne de strivit, își va lepăda automatul de pe umerii care se vor transforma în aripi și se va îndrepta către soare. De acolo va închide porțile peste rănile sufletului tău, șoptindu-ți în cecenă ceea ce s-a mai spus, demult, în altă limbă: ce limpede și frumos este chipul vostru acum când e împăcat, copilă, zeiță trăind prin tatăl vostru hrănindu-vă din mama voastră.

În vremea aceea, te va purta rotundă în carele de aur deasupra orașelor din răsărit și apus, iată, pământurile mele, iată, poporul meu, iată, înțelepciunea celor ce se schimbă dar nu pier.

În vremea aceea, tu îi vei vorbi despre munți și despre gerurile lor, iar el te va întreba ce sunt acestea. Sunt ele ale pământului? Ale celui în vintrele căruia au scormonit băieșii căutându-mi urmele, carnea?

Tu, omul, îți va spune. Tu ești mai mult și o știi. Tu ești cel ce a fost și îl duci mai departe.

L-am iubit fără să îi fi văzut vreodată cizmele de cauciuc. Prin tine asta, corifeu al odinioarei.

În vremea aceea, bătrânul mercenar Timur îți va răsufla: lasă lumina să răsară din întunericul care a înghițit-o.

2

Ur

singur cu pieptul dezgolit
înaintea goanei cailor de fier;
ai crede că sunt neînfricat
ai crede că sunt singur
dacă norul de lăcuste
nu s-ar ridica din mine –
una din ele te iubește
și toate sunt una,
mi-au crescut aripi, iubito,
și nu sunt pământești
tu nici nu știi că țiganii mei
m-au adus aici să îl cunosc pe el
slujitorul lui Horus
să învăț semnele
să topesc plumbul
împreună cu el tătarii în armură grea
să facem aur,
îl simt cum mi se strecoară în vene.

3

Omul șoim

Poate că preotul Ur e aici să îmi arate că nimic nu se va sfârși.
Nu te teme, răsună vocea lui ca un ecou,
vor mai fi șoimi printre oameni
iar pisicile vor fi în continuare iubite,
șacalii vor scheuna în unghere la fel de rușinați,
numai lăcustele se vor împuțina,
una câte una se vor ascunde înapoi în om
ca o interiorizare,
apoi omul se ia cu alte treburi și uită,
vreme de cinci mii de ani nici nu mai știe că le are
până când din spatele unei coloane apare un preot fără vârstă
cu ten măsliniu și capul pleșuv zicând
nu te teme, răsună vocea lui ca un ecou,
vor mai fi șoimi printre oameni
iar pisicile vor fi în continuare iubite,
nu te teme, spune preotul povestindu-se pe sine povestind
și nu doar cuvintele i se amestecă ci și timpul rostirii
când acum, când atunci, când fiind, când nefiind,
nu te teme, spune preotul lipindu-se de spatele meu
ca un plămân despicat ce prinde a respira
aerul despre care nu știi că e aer
și eu mă chinui încruntat să îl înțeleg,
trăiesc cu impresia că surprind frânturi familiare,
cuvinte și înțelesuri uitate,
el bate atunci cu sandaua în podeaua de piatră supărat de strădania mea –
asta încerci tu să faci, Nenet?
copil fără minte, te împiedici de forma ideilor?
ASCULTĂ-MĂ DINCOLO DE ELE
a prins a urla
iar eu am înțeles ce vrea fără să înțeleg ce spune,
am văzut prin ochii lui ochii mei
căprui cu pete castanii,
prin ochii lui purtam clonț tăios, prin ochii mei o pereche de buze
pe care cineva le-a sărutat mai demult
pe care cineva le va mușca cu ochii închiși
fără să știe dacă mușcă un om sau un șoim
și că înăuntrul său așteaptă tremurând toate lăcustele Egiptului
născute din aur și plumb
așteptând un singur semn ca să iasă,
una câte una
sau toate deodată.

4

Fiul meu

închis în sarcofagul de aur numit împlinire
aștept nașterea celui de dincolo de moarte
care îmi va spune că aurul este al oamenilor
tot al lor trupul meu în afară de inimă
căci ea nu e aici cu mine între țesături
ci așteaptă la loc de taină pasărea
ea o va cuprinde o va iubi
voi răsufla din nou
prin plămânii fiului meu
el nu va ști asta decât ca un vis
ca un gând pe care încă nu îl are.

heru-ur

5

Legendă în tainița hipostilului

doar frânturi doar frânturi
aici e sala șoaptelor negre
aici cuvintele sunt sugrumate încă din gât
iar pe buze ajunge doar duhul lor în chip de abur
greutatea lespezii de calcar pe pieptul țeapăn
craniul meu alb cu coroana de fildeș
degetul chircit îndreaptă spre firidă –
e acolo un grăunte de lumină
în care cei de afară dansează
până mai ieri s-au rugat pentru mine
să ajung în brațele tatălui meu soare
sunt azi încredințați că am izbândit
că aș fi acolo
reunit cu el în măduva spinărilor cerești
sub care cei de afară dansează și beau
pierzându-și mințile în prea multă lumină
toți în afară de o țigancă care striga în mijlocul lor
că sunt aici, că sunt aici,
au bătut-o cu pietre și au alungat-o
ea de departe i-a blestemat
și-a smuls acoperământul
după ce le-a arătat pizda
a aruncat cu cenușă spre cer
zicându-le
înveliți-vă oaselor părinților
cu carnea voastră cu cuvintele voastre
cu lacrimile copiilor voștri.

6

Scriere pe zidul dinspre răsărit

Cetatea mea ridicată pe patru temelii –
cele trei cântate de oameni,
cea de a patra care se construiește acum,
acum și de-a pururi,
înțelesul lor e în inima păstrată în piatra de sus
pe care se sprijină toate cele de jos,
pe care nici zidarii nu au deslușit-o încă.

În cetatea mea preoții vor scrijeli
tu, cu secretele tale pe care doar eu le cunosc,
tu, călătoare rază din tatăl meu soare,
tu, femeie ascunsă în ziduri visătoare,
tu, cea născută din străfundul pământului

cea puternică,
cea neîmblânzită,
cea copilă,
cea neînțeleasă de om

doar în ochii tăi ochii mei
deschise sunt pentru tine cele două porți ale orizontului
zboară
ți-am dat aripile mele de șoim
păstrate de dinainte de a renaște om.

7

Dizolvare

Am să mă topesc încet în pietrele mele
până mă voi face semn,
nomazii știutori de carte mă vor citi
și vor afla despre noi,
cum ochii noștri oglindeau cerul.

Așa a spus Ur înainte de a fi coborât.
În urma lui, un bloc de piatră a fost prăbușit
pentru a-i pecetlui prefacerea.

În jurul său, oamenii se nășteau și mureau.
Unii îi puneau întrebări, alții îi cereau bogății și averi,
câțiva îl mângâiau iar trei au plâns pentru el.

Tu ești ok? i-a șoptit cineva.
Eu sunt departe, i-a răspuns din spatele lespezii,
icnind încă o picătură de inimă
sub bărbia acoperită cu aur.

8

Singurătate

singurătățile mele îmi vorbesc pe rând în toate limbile oamenilor
ieșite din pământ, ele însele pământ.

ce fericire să le pot vedea chipul, să le aud glasul,
să cunosc cine a fost fiecare.

printre ele viața mea ca un fir de ață,
am învățat că echilibrul cel mai important lucru,
că sensul este să ajung la capăt
știind de ce am ajuns până la capăt
lăsând în urmă noduri și împletiri
și alte fire pentru care eu,
singurătate,
voi vorbi în toate limbile oamenilor

ce împlinire să cunosc că îmi vor vedea odată chipul,
îmi vor auzi glasul,
vor ști cine am fost.

9

Clopot

zidurile mele prefăcute în bronz
între ele eu ca o limbă de clopot
mi-am făcut cuib
cu timpanele sângerânde
am vrut să-mi fie ancoră
iar eu felucă liberă
pe marea în care mi se varsă Nilul
cu apele calde ca un pântec

zidurile mele prefăcute în bronz
între ele mi-am făcut cuib și voi crește
le voi purta într-o zi pe creștetul capului
în chip de coroană,
voi păși peste valuri
pescarii vor zice
acesta e făurarul care a încolțit dintr-un lanț

10

Inima împăratului

sfârșitul e aici, în inima zăvorâtă într-un vas de lut
singură, speriată, fără gură să poată țipa,
fără picioare să poată fugi,
fără mâini cărora să le frângă degetele
chircite în palmele ude și reci

sfârșitul e aici, în vasul în care nu există decât frică
sub forma întunecată a neantului
pe care oamenii îl poartă în dânșii neștiutori
și arareori le e dat să îl cunoască

sfârșitul e aici, în tăcere,
unde stelele izbucnesc mute
ce folos că am fost una

poate de aceea, din pricina singurătății am explodat
să devenim pământuri și oameni
să ne amintim,
să ne amintim

11

Stepă dobrogeană

oamenii cu trenurile lor agale de-a lungul țărmului,
pe fâșiile lor firave de pământ,
sub soarele cu lumina venită ca o certitudine
că da, este vară, că da, nu avem nimic altceva de făcut
decât să ne plimbăm fără rost
doar așa pentru a privi în depărtare,
pentru a experimenta plictisul în vreo gară ruptă de prezent,
oamenii cu șepci cu cozorocul drept,
cu cafele ieftine în pahare de plastic,
oamenii care încă fumează tutun,
care încă mai au familii și probleme și vise,
oamenii care miros a soare și praf,
a curele chinezești cu catarama sclipitoare,
din când în când printre ei câte o bunică
purtând una din ultimele basmale ale acestei lumi
ce se trece încet, agale, cu trenul de-a lungul țărmului;

aici doar ciulinii par veșnici, lăcustele, licuricii și pietrele albe,
mai ales pietrele, oamenii rămân întipăriți pe câte una ca un semn
că pe aici a trecut ideea de om iar depărtarea,
așa goală cum e ea, fără vreo pădure pe dânsa,
fără vreun reper spectaculos,
s-a întins și s-a lăsat privită.

12

Podoaba de chihlimbar

sunt mai fragil decât podoabele de sticlă ale soției mele
când inima mi se strânge atinsă de ghearele șoimului
iar sângele se risipește într-un șuvoi subțire
purtat în sus ca fumul de tămâie
și zice
vin la tine, tată,
inima lăsată în urmă rămâne să dea din artere
ca dintr-o coadă un câine naiv și prietenos
încă neînvățat cu bățul

până jap! prima gheară
până jap! a doua gheară

până pic! ultimul strop din mine se prelinge chihlimbar
păstrându-mi sufletul prins acolo
unii îl mângîie
alții îl privesc înfricoșați
doar o femeie frumoasă l-a prins cu un șnur
și îl poartă în jurul gâtului în chip de podoabă
crezând că mă are întreg și frumos,
neintuind fragilitatea punctului numit inimă,
limita universului observabil
dincolo de care un câine maro așteaptă în lanț.

13

Zborul șoimului

icnesc la răstimpuri câte o deznădejde,
câte o frică inexplicabilă
aici de unde aud totul
doar pentru a înțelege cine sunt –
zeul șoim care a strâns toate gemetele omenirii
și le-a înghițit topite într-o cupă cu otravă
cu ghearele împlântate în stomac
și clonțul tăios în gâtlej
doar pentru a înțelege cine sunt
doar pentru a înțelege că demult,
în vremea lăcustelor,
în vremea ieșirii mele din ou
cineva, poate o pasăre, m-a pleznit aruncându-mă de pe stânci
să mă deprind cu zborul.