Ce sex au îngerii,
dacă sunt făcuți din lumină?
2015
Dragos Serban
* versiune online *

 

pâine neagră

O CARTE DESPRE TRĂIRI PRIMORDIALE.

URĂ ȘI DRAGOSTE, FOAME, DORINȚĂ, FRICĂ, DOSPITE TOATE ÎNTR-O PÂINE NEAGRĂ. IAR MAI PRESUS DE PÂINE, ÎNTREBAREA: CE SEX AU ÎNGERII, DACĂ SUNT FĂCUȚI DIN LUMINĂ?

deocamdată 49 texte în lucru

începute pe 9 iunie 2015

1

Ca o pâine neagră

creștea în mine o floare ca o pâine neagră
așa de mare că nu mai aveam loc de ea,
țineam brațele deschise ca pentru o îmbrățișare –
cu palmele în sus le țineam
și nimeni nu știa că palmele mele strigau
că nu am loc, nu am loc,

când pe gură îmi ieșeau firimituri calde,
când din tălpi îmi creșteau rădăcini
și strigam și cântam și dansam…

alături de corpul în care nu mai aveam loc
mirosea a pâine caldă și a întrebări:
ce sex au îngerii dacă sunt făcuți din lumină?

2

Ca un motan bătrân

te rog să nu te sperii dacă într-o zi n-am să mai fiu
în forma de acum, fără pete pe dinafară
și cu pașii zgomotoși pe caldarâm.

să nu te sperii dacă voi deveni moale și mătăsos,
dacă voi merge șoptit cu ghearele în teacă
și te voi simți cu mustățile albe și lungi
cum vii de departe,
tocmai de peste cei zece ani
din care a trecut unul,
de peste trei mări din care ai trecut una
cu vaporul pe care nu am ajuns vreodată să prind șoareci.

să nu te sperii când îți voi apărea noaptea trecând tăcut
prin fața pașilor tăi zgomotoși,
sărind de pe o pubelă albastră de gunoi,
privindu-te în ochi în timp ce mă voi linge pe bot.

opt vieți am trăit în zece ani, mai am una
pe care am păstrat-o pentru noi.

iar tu o să te bucuri, o să mă iei în brațe
și îmi vei spune: ce gras și tărcat te-ai făcut, Șerbane,
în sfârșit ți-au ieșit toate petele pe dinafară.

eu am să torc și am să te întreb:
ce sex au îngerii, scumpa mea, dacă sunt făcuți din lumină?

3
Mai bine tac, bat în tobă și îmi hrănesc hoardele, să fie multe și puternice când voi avea nevoie de ele. Altîn Orda. Fiecare avem mongolii noștri, trebuie doar să le dăm formă și chip. Așa s-a născut Guyuk, fiul lui Ogodei.

Ca un mongol rătăcit în Bizanț

Te rog să nu plângi dacă n-am să mă întorc până vineri
și am să prind rădăcini în piatra unde voi găsi
îngerii dănțuind și cântând.

Nu vă supărați, pe aici e drumul spre Bizanț? îi voi întreba
iar ei vor ridica din umeri și îmi vor răspunde că
Bizanțul este pentru oameni nu pentru a fi, ci pentru a fi fost.

Să nu plângi dacă în loc de rădăcini au să îmi crească picioare de cal
și am să stau trufaș în fața lor lovind nărăvaș din copite,
zicând: Pămîntul acesta e al meu, Guyuk, fiul lui Ogodei.

Să nu plângi dacă în jurul meu îngerii vor ridica atunci
iarăși corturile tatălui meu și împărații se vor speria
când le voi spune: dacă ați fi fost fără păcat, nu m-ați fi cunoscut.

Tu să mă aștepți cuminte și să nu plângi.
Dacă nu am să mă întorc până vineri înseamnă că nu am aflat încă
cine sunt eu – sabia din stânga sau florile din dreapta.

4

Ca o mistrie cât o tobă

Furia se așază cuminte, sacadată, cărămidă cu cărămidă pe o tobă din care
în cele din urmă
se va ridica pe cal încă un erou.

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

Domnule, mi-au spus îngerii, trebuie să îți iei o tobă
ca o mistrie și să te apuci să te zidești cu ea,
așa mi-au zis și au continuat să cânte și să dănțuiască.

Nu vă supărați, pe aici trece drumul spre Bizanț? i-am întrebat.

Să nu răspunzi sudalmei cu sudalmă, nici palmei cu palmă, mi-au răspuns,
ci să le iei și să bați în tobă cu ele, împreună cu ce simți,
ca să îl întărești la temelie pe cel scrijelit cu mistria pe brațul tău stâng.

Să nu răspunzi nici mângâierii cu mângâiere, mi-au răspuns,
ci să o iei și să bați cu ea ușor în tobă împreună cu ce simți,
ca să îl întărești la temelie pe cel scrijelit cu mistria pe brațul tău drept.

Așa mi-au răspuns și au continuat să cânte și să dănțuiască.

Le-aș mai fi zis că bine, dar atunci eu cine sunt
și mie pe piept cine îmi scrijelește cu mistria?

Dar nu am reușit decât să îi mai întreb:
Nu vă supărați, dar dumneavoastră ce sex aveți, dacă sunteți făcuți din lumină?

Iar ei au continuat să cânte și să dănțuiască.

(pictură de: Howard Terpning)

5

Cine sunt, i-am întrebat

Nu știu să îngenunchez decât spre Dumnezeu,
să îmi așez capul cu barba pe piept spre adevărul din mine,
să mă înclin în fața oamenilor spre adevărul din ei
după care să îmi ridic ochii spre stele,
căutând de unde vine lumina.

Uită-te în jos și după aceea în sus,
dacă vrei să afli cine ești,
mi-au răspuns îngerii,
într-un târziu.

6
Despre singuratate.

Nimeni în tren

M-am uitat în jos; pieptul îmi era sfâșiat și deschis larg ca o ușă de tren personal.
Plecaseră toți, în afară de unul care fuma și părea să nu îi pese.
Am rămas doar noi doi, m-a anunțat sec după ce l-am salutat din privire.
Nu mai e nimeni aici, a zis, fluturând larg cu mâna deasupra pieptului meu,
ca pentru a întări și pecetlui cele rostite.

Mi-am aruncat și eu o privire, avea dreptate.
Înăuntru se mai simțea doar mirosul cald și amestecat al mulțimii care freamătă
pentru o perioadă într-un spațiu cu o singură voce și voință.

I-am zâmbit fumătorului știind că el nu poate zâmbi, apoi i-am cerut o țigară.
Cred că au trecut zece ani de când nu am mai putut să plâng, azi ar fi fost
o zi potrivită pentru asta
, i-am mărturisit.
Are să plouă, zice, uite ce înnorat e spre Snagov…

N-am mai zis nimic, am fumat amândoi în tăcere în vreme ce vântul îmi usca
pieptul pe dinăuntru, șuierând ca un nai între coaste.

Nepăsătorul a coborât în cele din urmă la Fierbinți.
De abia aici am înțeles de la el cu adevărat singurătatea:
să pleci și să lași ușa deschisă ín urma ta.

În mine nu mai era nimeni, nici măcar eu.

7
Îmi place să îmi povestești, povestește-mi. Spune-mi cum a fost, ce ai trăit, cu cine te-ai plimbat și ai dormit în izvoare fierbinți în vreme ce peste voi cădea o ploaie rece dinspre munții Atlas. Spune-mi și ajută-mă să învăț ce se ascunde dincolo de un voyeur care se holbează la timpul tău.

Halta Fierbinți

nu voi fi niciodată gelos pe oamenii din viața ta,
ci pe tot ce ai trăit fără mine.

oamenii vin și pleacă,
îți lasă semne pe gât și zgârieturi pe spate,
apoi coboară din tren la Fierbinți;

doar întîmplările rămân și împreună cu ele
mirarea absurdă: de ce nu am fost și eu acolo?

de ce acum pieptul meu este gol și ușa deschisă a nepăsare?

o întrebare la care niciun alt înger nu mi-ar fi putut răspunde
decât cel care obișnuia să fie cu mine.

8

Înot sincron

Îngere luminos, o zână mi-a spus că m-am târât, cândva, cu o săgeată în piciorul drept.
Încă mai simt rana, înainte de ploi, ca pe o pecete a ceea ce am fost.

Ea nu poartă peceți.
Ea își poartă trecutul ca pe o temelie pe care se construiește,
se analizează, se șlefuiește și își tunde bretonul.

Pe ea nu o dor rănile, le-a lins așa cum mă linge și pe mine pe buze,
când vrea să îmi vindece cuvintele.

Cu mine vorbești, Șerbane?

Da, despre tine cu îngerii.

Tocmai îi spuneam acestui înger luminos că ție nu trebuie să ți se sfâșie niciodată pieptul,
poate doar ca să mă strecor eu acolo
și să mă mir că tu porți o căpșună în loc de inimă.

Îi spuneam acestui înger că tu vei reuși,
că te vei scrie, că te vei desena, că vei înota când ai chef,
că vei zbura dacă faci așa cu mâinile, cum te-am învățat.

Și că vei fi puternică și liberă așa cum înțelegi tu puternicia și libertatea.

Pe tine nu te voi lăsa să cobori la Fierbinți pentru că imediat vom ajunge la Giurgiu,
acolo unde nu am văzut trenuri în gară.

Vom ajunge la Giurgiu și o să te învăț să înoți în Dunăre împotriva curentului
iar eu o să mă țin după tine pe mal, din cetate în cetate,
până îți vei depune icrele la Turnu Severin.

Din când în când, îmi voi înfige ghearele în apă după tine,
ca un motan gras și tărcat.

Asta îi povesteam celui făcut din lumină, pe al cărui sex nu îl cunosc
la fel de bine ca pe al tău.

9
despre demoni, amăgiri și dezamăgiri și despre infinitul formelor în care puterea și slăbiciunea unui om pot fi personificate

Moartea lui Azazel

M-am târât pe marginea șoselei ca o țestoasă care își caută țărmul, să ajungă odată acasă.
Fac nouă zile de aici până la mare, dacă mă târăsc douăzeci,
mă gândeam în timp ce încercam să îmi rup săgeata din piept.

Din întuneric a apărut primul, l-am recunoscut după cal.
Ochii lui sclipeau mici și dinții îi scrâșneau cu putere.

Știu, iubitule, știu, tată, te-am dezamăgit, sunt om.

A nechezat și m-a pleznit cu biciul peste față.

Să nu te mai văd vreodată așa, zice,
sau îmi voi împodobi șaua cu degetele tale.

Ridică-te și încalecă, mi-a poruncit;
cei ca noi nu plâng, nu se târăsc și nu mor altfel decât în șa.

Apoi și-a scos paloșul și mi-a retezat dintr-o lovitură lemnul din piept.

M-am suit pe un cal negru și am mers legănat alături de el un timp,
fără să ne mai spunem nimic,
auzeam doar lupii cum urlă în urma noastră.

Așa l-am întîlnit pe al doilea, care îmi zâmbea viclean.
Mă aștepta demult Azazel.

Seara bună, drăguță!
mi-a strigat de departe, privindu-mă cum mă apropii.

Pe umerii lui stătea așezată pasărea
iar lupii tăcuseră.

Urmează-mă, m-a îndemnat, eu pot să îți vindec rănile.
Dar trebuie să descaleci și să zbori cu aripile astea ude, care pot fi ale tale.
Vei ajunge atât de departe că lumea va fi mică în urma ta și oamenii mărunți,
așa îi vei putea vedea pe de-a întregul.
Vei înțelege cine sunt ei și cine ești tu,
că tot te întrebai deunăzi.

Descalecă și hai să le încerci, mi-a zis, întinzându-mi o pereche de aripi negre.

Apleacă-te în genunchi, să văd dacă îți vin.

Cei ca noi nu plâng, nu se târăsc și nu mor altfel decât în șa!
mi-a strigat cel din urmă într-un grai pe care nu îl cunoșteam,
după care și-a încordat arcul și l-a săgetat în inimă pe cel cu aripile în mână.

Acesta a început să râdă, apoi a tăcut și a șoptit mieros cu ochii lui vicleni:
eu nu pot fi ucis, doar el mă poate adormi, și a făcut un semn din cap înspre mine.

Și m-a îndemnat iarăși să mă aplec în genunchi, să mă înaripeze.

Tu nu îmi mai ești de niciun folos, i-am zis din măsele, unde erai când am avut nevoie de tine?

Calul de sub mine a început să tremure așteptând un semn;
l-am lovit cu călcâiul în burtă și l-am ridicat pe picioarele din spate,
scoțându-mi sabia din teacă.

Privind spre cer, am șoptit:

O, Tanrî, fă-mă iarăși la loc cine am fost.

Cerul a tunat iar când calul a tropotit din nou copitele în pământ
am izbit cu sabia în inima lui Azazel.

El scăpat din mână aripile care s-au făcut praf risipindu-se pe asfalt, apoi s-a înălțat șuierând.
În urma lui, au rămas doar un zâmbet mieros și doi ochi vicleni, pe care îi mai văd și azi câteodată.

M-am întins pe grumazul calului și am așteptat să mor așa călare, fără să plâng, fără să mă târăsc.

Am murit atunci ca un somn, visând că port o pereche de aripi ude și că zbor atât de sus
încât lumea părea mică și oamenii atât de mărunți încât puteam să îi înțeleg pe de-a întregul,
și pe mine puteam să mă înțeleg.

M-am născut după aceea tot ca un somn, visând că adorm pe o blană de lup.

Când m-am trezit, tatăl meu stătea lângă mine, m-a ridicat în palme spre cer, așa mic cum eram
și mi-a zis: scoală-te și încalecă, Temujin, din puterea lui Tengri!

Alături de el stătea culcată o lupoaică în loc de mamă.
Mirosea a iarbă grasă, a ploaie și a sânge în locul unde mă fătase.

M-am suit pe cal și îndată am crescut, ochii mei mici sclipeau de acum și dinții îmi scrâșneau cu putere.

Du-te, Temujin, mi-a spus tata în timp ce lupoaica gâfâia mulțumită cu limba scoasă.
Du-te, făurește-l pe Ogodei, dar mai întâi adună hoardele și stăpâniți lumea,
pentru că tu ai înțeles ce sunt oamenii.

Le-am întors spatele și am pornit înspre mare, călărind cu spatele drept și biciul înfășurat în jurul brâului.

Aveam să fac nouă zile pe jos sau trei călare, mă gândeam, căutând să ajung mai repede acasă.

10
despre îngeri și despre infinitul formelor în care destinul poate fi personificat

Primordial

în seara asta îngerul mi-a șoptit la ureche:

ieși iute dinăuntrul tău, ai scormonit în lucruri vechi
și praful se ridică de pe ele –
cu fiecare fir câte o idee care ți se va sui din stomac în inimă
și îți va zbura printre măsele

precum ideea de frică,
precum ideea de gelozie,
precum ideea de invidie,
precum ideea de a aparține

a consuma
a devora
a sfâșia

ieși iute pentru că ideile se hrănesc doar cu timp
și te vei trezi că ți-a rămas prea puțin
și nimic altceva de trăit.

am sărit din tren –
nici nu știu dacă ajunsese în stație –
și plimbându-mă eu printr-un câmp de floarea soarelui
cu ochii în pământ nu spre flori
mi-am dat seama că îngerul avusese dreptate:

uite, mi-am zis, pământul acesta deja a început să se crape
de la câte am simțit prea deodată,
dacă nu m-aș fi oprit s-ar fi căscat și ne-ar fi înghițit pe toți,
oameni, semințe și lujeri.

11

Ochii lui Azazel

într-o zi n-am să mai aud decât tobele,
tu ai să îmi vorbești și eu n-am să înțeleg –
tu ai să îmi spui oprește-te și eu am să aud doar tobele
cu fiecare răsunet alungând îngerii din mine,
am să tremur când îngerii se vor înălța din carnea mea
și am să mă înfior aflând ce rămâne în urma lor

într-o zi am să te privesc cu ochii sclipind de întuneric
și n-am să mai gândesc n-am să mai simt n-am să mai fiu întreg
ci numai miez și nepăsare și ce dacă
săgeata mea cu vârful înmuiat în venin de viperă
aripile mele negre atârnând leneșe pe lângă corp
pașii mei neauziți în urma ta
pezența mea deasupra ta ca o anxietate
o umbră pe care nu știi de unde să o iei și de unde o cunoști
nu, nu mă poți atinge,
eu sunt doar miez doar nepăsare și ce dacă
într-o zi am să ucid răsuflări
stând pe vine deasupra lor
cu mâinile scotocind în timpul tău
a sufocare și a cădere în gol

într-o zi îți vei aminti și mă vei avea într-un coșmar
înainte să o vezi pe Atropos cum îți taie firul a tot ce ai fost.

12

Despre liniște și alte personaje

Azi au fost trei.

Primul sorbea din cafea și înota în alcătuiri concrete
precum ceașca, precum fereastra dreptunghiulară
și felia de pâine albă așezată cuminte pe pervaz.
Era li-niș-tit.

Al doilea plutea ca o umbră pe cer și cerceta viitorul
cu îngeri și trâmbițe, cu geneze și puncte de vedere,
cu hermeneutica judecății faptelor și frica din spatele ideii
„dacă nu este așa, dacă nimic nu există ca atare și totul este plăsmuit?”

Al treilea se făcuse mic și se lăsase pe vine –
poate din dorința de a se face una cu pământul –
în vreme ce în jurul lui mongolii își struneau caii fioroși
și îi strigau Nu nu nu nu nu nu nu nu!
Era în-fri-co-șat.

Unde ești, îngere, îl chema în gând.
Vino să mă înveți să dansez și să mă săruți pe frunte.

13

Îngerul cu un singur ochi

Și în cea de a doua zi marea s-a căscat ca o gură deschisă până la cer
Pleoscăind cu buza valului de sus
Peste buza valului de jos –
E totul negru ca o smoală apa pe nisip
E totul negru ca o aripă cerul peste oameni,
Ca ochiul alb fără pupilă din fruntea îngerului
Luna
Ce înger, ce înger am văzut în gura mării
în cea de-a doua zi
ca pe o foame.
E tulbure apa și timpul e lung,
Dacă asculți atent auzi vestalele cum îl intorc
Ca pe un maț de capră,
Dacă te uiti atent pe mațele întoarse
E scris ca într-o bubă viitorul.
Le e foame oamenilor de oameni
și urlă între valuri,
Doar îngerul cu ochiul alb în frunte
îi ascultă.

manuta-ingerul-cu-un-singur-ochi-dragos-serban

14
Scurt dialog cu organele abdominale în contextul emoțiilor care se scurg visceral de sus în josul eului.

Băutorul de absint

cum a ajuns pumnul acela rece în stomacul meu, întreb.
poate i-a mai crescut o mână inimii și îi atârnă inertă în mine
în vreme ce cu a doua mă mângâie pe ceafă.
sau poate că ficatul s-a întins cu mâna stângă
să mă îmbrățișeze.
mai demult îl crucificasem de șira spinării.
m-a iertat.

(pictură de Viktor Oliva – 1861–1928)

15
Marele han Ogodei iubește un cal sălbatic. Îmblânzindu-l, s-a îmblânzit pe sine. În urma lui, oamenii trăiesc așa vii în cetățile lor. Nu mai are cine să le ardă.

Stepa iepei

O iapă neîmblânzită în stepă.
Mi-am întins palma în fața ochilor ei și a fornăit
bătând mulțumită din picior.

Am acești ochi, mi-a zis, e ceva în spatele lor care doare
și atunci mă fac mică, mică și chircită
ca un pui de om.

Am acești ochi, mi-a zis, e ceva în spatele lor care ustură
și atunci plâng și mă ridic pe două picioare înaltă până la cer,
tu nu mă poți cuprinde,
nu,
tu îmi vezi doar burta caldă și îmi bei laptele să mă îmblânzești
să nu mai plâng, să nu mă mai ridic.

hr

Te văd, neîmblânzito.
Te-ai așezat.
Mâncai demult nemărginirea stepei ca o lăcustă iarba,
acum te-ai așezat și rumegi mulțumită în fața mea,
te-ai așezat și îmi lingi din palma întinsă timpul
ca pe un drob de sare.

Te-ai așezat și ai coama udă și ochii plini și lapte cald.
Îți curge miere pe obrazul lung atunci când plângi.
Am să te încalec într-o zi și împreună vom stăpâni hoardele de aur.
Mă vei ruga să iert, îi voi ierta.
Ei vor fi mici și vor șopti în urmă:
Acesta este Ogodei cu iapa lui.
E vremea lor.

16

Culegătorul de rogoz

Smârcurile sunt negre și înșelătoare ca smoala.
Le știe. Le trăiește cartezian – apă, noroi, cer, broaște.
În adânc este liniștea.
Alchimia rovinelor.
Creuzet în care adună rogoz, mormoloci,
suflet și turbă, un deget descărnat de ulii,
aici a fost el, astăzi e el
întreg în lumea lui descompusă.
Scos din ea, devine sâcâit de formalități, de iarbă, de pietre.
Scorțos, riguros, colțuros.
În lumea lui nu există colțuri.
În lumea lui, ideea este argintul din spatele oglinzii ideii,
noroiul din spatele cerului.

Tragi aer în piept și te scufunzi să afli ce a fost,
de unde a început, care a fost întâia idee din lume
și a cui,
te scufunzi,
trebuie să te scufunzi,
dacă te zbați smârcurile te înghit
pentru a te scuipa o mie de ani mai târziu,
trebuie să te scufunzi liniștit cu ochii la cer,
vei afla.

Sunt oameni care caută fericirea o viaţă întreagă, care cred că starea asta fluidă a minţii şi inimii – fericirea – vine dintr-un context amănunţit, bine pus la punct, construit minuţios cu sacrificii şi răbdare.

17

Persona

ridică-te și umblă,
mi-a spus îngerul înainte să mă împingă dincolo de marginea lumii,
agață-te, zboară, plutește,
nu e nimic aici din ce știi iar intuiția nu te poate ajuta,
nimic în afară de instinct,
nimic în afară de colțurile eului care se tocește cu fiecare nebătaie din aripă,
îl simt,
un giulgiu de mătase cerul lumii și sub el un ghem de câlți inima mea,
descâlcește-mă, îngere,
descâlcește-mă să mă aflu
cel mai arzător și mai mic de dincolo de marginea lumii.

18

Marginea lumii

Dând din mâini ca din aripi mi-am privit curios marginea:
zece degete ca zece lujeri ieșind dintr-un lac tulbure ce părea fără fund.

Îți văd malul, îi zic lacului,
de ce îți văd capătul de dinainte și nu ți-l pot vedea pe cel de dinapoi,
de ce zece în capătul meu,
de ce nu unsprezece sau opt,
de ce îngerii m-au adus aici,
de ce nu iepe neîmblânzite scăpate din lume ca dintr-un grajd,
de ce zbor și nu alerg,
de ce lumea are margini și numai câteodată le aflu când zbor peste ele,
de ce dormi și nu curgi…

Ridică-te și umblă, închide ochii și zboară,
mi-a zis îngerul nechezând ca o iapă.

Cine ești, cine ești,
însemnato cu flori peste greabăn,
unde ți-ai uitat aripile,
de ce înoți când nu zbori
și mai spune-mi
de ce pe ceafa ta scrie om când eu știu că ești înger
și idee de cal și marginea lumii când dormi.

19

Cerul descusut la o încheietură

În fiecare noapte,
la ora trei un înger îmi aduce o lună
deasupra ferestrei spre locul în care Marea Neagră,
spre locul în care munții acoperiți cu ceai verde,
acolo unde se sfârșește Anatolia
și începe o poveste în care Caucazul, numai Caucazul,
mai jos de locul unde tătarii, numai tătarii
și mai departe mongolii, numai mongolii
în fruntea cărora marele han Ogodei a rămas o poveste
pe care ți-o spui sau nu înainte să adormi,
mai sus de locul în care s-a născut demult demonul Azazel
rămas o poveste pe care ai trăit-o sau nu,
mult mai departe de locul din care observi și visezi,
povestești, trăiești, întinerești și te joci de-a timpul
sub cerul prin care luna la ora trei îți arată soarele
ca o cusătură veche prin care intră lumina sub plapumă.

În fiecare noapte,
o lână descusută la încheietură acoperă orașul
pe care îl văd de fiecare dată pentru prima oară
cu ochii mijiți spre Anatolia, Caucaz și stepa tătărească,
în fiecare noapte, îngerul tace a pescăruș curios și mă lasă să visez
chiar dacă mai miroase a pește, a vinete coapte sau a rântaș.

Eu miros a cozonac, așa mi s-a spus.

20

Biciul marelui cer albastru

În fiecare noapte,
marele han Ogodei se scobește cu degetul în piept
și ascultă atent ceea ce pare a fi un țipăt de pescăruș.

Cum adică să nu ai emoții,
l-a întrebat cineva mai demult.
Uite așa, mormăie hanul în barbă,
iei un deget neapărat cu iarbă sub unghie
și te scobești în piept până nu mai rămâne nimic.

Apoi, aduni de pe jos ce ai scobit;
le împletești frumos ca pe o șuviță lungă
și legi în vârf un ciob ascuțit.

Iată ce bici, mormăie hanul în barbă.

Afară, în fața cortului,
caii nechează mulțumiți
că biciul acela nu este pentru ei.
Doar pescărușii par să simtă ceva.

În fiecare dimineață,
marele han Ogodei rămâne o poveste
pe care ți-o spui sau nu înainte să adormi.

21

Nigredo

Sunt cel care săgetat se întinde pe grumazul calului.
Sunt calul și, uneori, săgeata.
Sunt pâinea din care mă înghit
câte puțin, dimineața, mai întâi dinspre coadă.
Sunt demonul pe care l-am ucis într-o noapte,
atunci când m-am întins în mine ca într-un cal
cu gâtul foarte lung
să îmi pot înghiți cozile,
să îmi pot legăna capetele,
de fiecare dată când mă încolțesc lupii îmi mai crește câte unul.

Îngere, cine sunt?

De ce îmi aud gândurile ca pe un clopot,
de ce calul mă aude aidoma în mintea lui de cal
și demonul în mintea lui de demon?

Îngere, de ce ești făcut din lumină și eu din pământ,
de ce nu i-am cunoscut pe Filimon și Salomeea?

Mă înghit câte puțin ca pe o pâine
câte un cap,
câte o coadă,
câte un grumaz de cal,
mă întind azi să mor călare până mâine,
mâinele, mâinele, demonul, caii, cercul perfect.

Ajută-mă, i-am strigat.
Ajută-te, pământe, mi-a zis.

22

Mai ai câteva zeci de ani

Mai ai câteva zeci de ani,
mi-a șoptit un bărbat fără vârstă pe care îl aud uneori
și despre care presupun că sunt eu
altul decât hanul Ogodei,
altul decât demonul Azazel,
altul decât îngerul pe care l-am visat alb și androgin într-o noapte,
altul decât zeița cu gheare și cu un ochi în palmă,
altul decât tot ce este în jurul meu și capătă voce
după trei dimineața când în cartier miroase
a pește, a vinete coapte sau a rântaș
și eu a cozonac.

Mai ai câteva zeci de ani,
am visat că îmi spunea bărbatul fără vârstă din mine
despre care presupun că sunt eu,
măcar pentru aceea că l-am auzit dintotdeauna,
doar pe el l-am auzit dintotdeauna,
nu pe mongoli, nu pe îngeri sau pe demoni,
doar el este aici nenăscut în născutul de mine.

O fi vrând să mă încurajeze,
mi-am zis eu cu vocea mea care poartă în ea stigmatul timpului,
o fi vrând să mă încurajeze să nu mă opresc tocmai acum din drum,
pesemne ceva important se va întâmpla în curând.

Imagine: Autoportret – Edvard Munch

23

Măruntă întâmplare fără colțuri și fără definiții

Tu nu știi că o scoarță bătrână îmi acoperă azi trupul.

Sunt vechi și lemnos,
da,
am scorburi și cioturi,
am ghimpi, mărăcini,
tu nu știi că mă doare acoperământul meu strâmt
și că am amorțit înăuntru,
că nu îți simt mângâierea
decât ca pe o căldură nedefinită,
ca pe o lumină albă idee,
ca pe o petală de crin
miros efemer
măruntă întâmplare
fără colțuri
și fără definiții,

nu e vorba despre nimeni aici
decât despre copaci –
eu, tu, noi,
nu mai există cai și nici stepa cu iarbă,
nu mai există nici fuga, nici zborul,
nu mai e nimeni în mine, doar eu într-un trunchi de stejar
singur, singur,
ideea de noi,
mărunte întâmplări,
măruntă lumină.

24

Nucul de la Sărățel

În cele din urmă, trunchiul copacului se va goli pe dinăuntru
și seva îi va bălti grea pe pământ ca un păcat.
El va sta cu rădăcinile înmuiate până la glezne
și va simți cum frunzele îi cad pe rând,
cum crengile scârțâie a durere și frig,
se va gândi pesemne că cineva găsește plăcere în asta,
în desfrunzirea măruntă și răbdătoare,
pentru ca durerea să fie simțită pe deplin.

Altfel,
copacilor le-ar fi căzut frunzele toate deodată,
ca un leucoplast,
fără să mai fie nevoiți să își verse sufletul înainte.

Am întâlnit un nuc bătrân.
Copiii se ascundeau în trunchiul lui golit.
De multe zeci de ani se desfrunzea și crengile nu îi scârțâiau decât noaptea,
când era sigur că nu îl aude nimeni.

25

Visez dincolo de Caucaz

În fiecare noapte visez și uit totul în afară de șoapte,
visez așa cum ascult poezii georgiene
din care nu înțeleg decât frânturi,
murmur de idei,
chemi guli, chemi suli, chemi churchuli,
inima mea, sufletul meu,
șoaptele mele
care uneori se transformă în țipete,
în porunci scuipate din galop
în hățuri,
în biciul tătarului mândru din mine
care îl târăște în spatele calului alb pe cel slab,
sunt slab, sunt un cal alb, sunt han tătăresc
și visez întotdeauna mai departe de Caucaz.

26

Foame de ordine

Nu există dorințe îndeplinite altfel decât în tine,
mi-a spus îngerul.

Nu există foame așa cum nu există nici marea,
așa cum nu există garsoniere în Constanța
și nici în Lupeni,
așa cum Caucazul e o iluzie
precum stepa tătarilor.

Există doar liniște,
mi-a spus îngerul,
iar oamenii o numesc perfecțiune.

hr

Foamea vine din minte nu din stomac,
foamea este o neliniște efemeră care poate fi ștearsă prin nefoame
la fel cum frigul este o neliniște efemeră venită din minte
care poate fi ștearsă prin nefrig,
la fel cum frica este o neliniște venită din minte
care poate fi ștearsă prin nefrică

– iar toate acestea sunt forme ale haosului care cer ordine,
omului îi este foame în dezordine,
omului îi este frig în dezordine,
îi este frică în dezordine,
omul este o creatură a liniștii
care a așezat ordinea ca pe o pătură în ea însăși,
acolo unde nu era nimic până atunci.

Așa mi-a spus îngerul stând călare în spatele meu,
ca o umbră albă a marelui han Ogodei.

27

Lacrima lui Hefaistos

Nicovala zeului șchiop din Lemnos s-a topit înroșită în mintea mea
când mi-am întins capul pe spate
și el, binevoitor,
mi-a lăcrimat în ochiul drept;

ia-le pe ale mele,
mi-a zis,
dacă tu nu mai ai,
ia-le și rostogolește-ți-le limpezi peste riduri.

Marele han Ogodei nu mai plânsese de foarte mulți ani,
mongolii nu plâng,
mongolii nu simt durerea,
o trăiesc ca pe un cal bolnav
care trebuie lăsat în urmă
și consumat după ce se frăgezește.

Mongolii nu plâng niciodată,
au nevoie de zei șchiopi să plângă pentru ei,
să le picure lacrimi direct în ochiul drept,
când mintea le e grea ca o nicovală
și inima un cal care tușește.

28

Cămașa albă

într-o zi,
toți mongolii din mine vor dispărea cuminți și tăcuți
în nemărginirea stepei din care s-au născut,
spinările lor se vor îndrepta călare
spre vârfurile înghețate ale munților Altai,
în neantul pământului din care s-au ridicat
munții, eu.

într-o zi,
demonul ucis va reînvia
în cerul din care a căzut demult,
nu așa de demult,
înger,
nu așa de înger;
îmi amintesc izbitura, mirarea,
îmi amintesc căderea,
eu.

și demonii au fost demult copii,
îmi amintesc.

unii din ei purtau cămăși albe,
erau frumoși, erau cuminți, îi durea.

unii din ei au fost înțeleși, iubiți, mângâiați.

unii din ei îmi șoptesc că nu există Caucazul, Altaii,
Constanța, șantierul naval, clienții,
mongolii, viața, tu, eu.

demult i-aș fi retezat – tăceți.

azi îi mângâi pe cap și le șoptesc –
șșș, înțeleg că vă doare, înțeleg.

29

Chipul tău

Crește în mine o floare ca o pâine neagră, un demon, un înger, nimic.
Demonii se transformă, pâinea se coace, abisul adulmecă.

Demonii plâng, păcatele le cad în picături
și carnea împreună cu ele,
sărmani dezpielițați
cu fiecare lacrimă îndumnezeiți.

Îngerii sunt făcuți din lumină,
lumina din întuneric,
întunericul din nimic.

Eu, nimic. Eu întuneric. Eu demon.

Chem îngerii pe o câmpie cu flori negre,
ei vin purtând cămăși albe prelungi,
îi cunosc, le-a crescut la loc carnea.

Pășesc peste ape adânci,
pentru prima dată nu îmi este teamă
de ultima respirație rece, mâloasă,
de abis, de nimic.

O simt ca pe o floare,
ca pe o pâine neagră în plămâni,
ca pe o dorință azi când totul se transformă –
demonii, pâinea, nimicul, eu.

Doar chipul tău, suflete, e neschimbat și îl văd.

Să nu se tulbure inima voastră.

30

Apocalipsa

în jurul meu se prăbușesc împărații
și pentru mine numai drumul,
numai drumul
cuvintele tale,
glasul tău,
ochii tăi
pisica ta
spinarea ta îndoită covrig,
durerea mea,
durerea ta,
în jurul meu se prăbușește timpul omului
și eu nu simt,
și eu nu simt.

din trâmbița îngerului ți se aude numele dintâi,
steaua mea căzută din cer,
liniște a drumului meu.

topește-mă în tine să nu mai știu,
să adorm la loc,
să fiu iar stea.

Iar îngerul pe care l-am văzut a ridicat mâna dreaptă spre cer și s-a jurat că timp nu va mai fi.

31

De ce vârful Elbrus

calul meu scund la greabăn calcă agale spre înăuntrul lui
cu sudoarea adunată spumă pe coaste.

un înger mi s-a așezat pe umărul drept ca un corb
și mi-a șoptit că iubesc Caucazul
pentru că mi-am dorit în secret
să îmi fie tată –
un tată înalt și puternic,
cu gândurile turnuri
și spinarea tare ca piatra.

așa mi-a spus îngerul corb după care a zburat,
mi-am amintit că demult îi săgetasem aripa dreaptă.

pentru Caucaz am învățat să dansez ca un cecen,
pentru tata am învățat să zic mamă în dialectele cerchezilor,
pentru Caucaz voi pleca într-o zi pe jos de la Tbilisi spre Mtianeti,
pentru el am învățat să zic „ara, megobaro”,
nu, prietene.

eu a trebuit să mă nasc ca o întâmplare repezită,
ca o insulă scuipată în valuri de un vulcan.

m-am trezit fierbinte și domol ca lava
apoi m-am întărit în ape reci,
să mă fac piatră,
să îmi doresc să fiu la rândul meu un Caucaz,
unul căruia vânturile nu au avut răgaz să îi tocească dinții;
poate de asta am rămas așa colțuros,
poate de asta îmi sângerează tălpile când calc pe mine,
nici pădurile nu au avut când să mă acopere ca să miros a frunze,
eu sunt piatră, îngere,
din mine puținele izvoare se reped turbate în mare.

Foto: Dmitry Beliakov

32

Miezul toamnei mele

se jupoaie din mine fâșii
câte un tătar,
câte un cal,
un demon trist,
zeița cu șerpi în păr,
anima cu model liniar bicrom,
hoardele mongole
munții tată,
îngerii fluizi…

de la fiecare am învățat ceva
și fiecare am fost uneori,
am simțit, am întregit,
am visat prin visele lor
și am fost prin fiirea lor.

rămâne azi miezul,
un copil verde-însângerat de desfrunzirea jocurilor,
rădăcina tuturor eurilor,
tulpina pe care m-am ridicat.

copilul acesta are vocea groasă și trupul subțire și strigă.

ce greu i-o fi fost să îi ducă pe toți, ca pe o povară a verii.

miezul toamnei mele, terminus ad quem.

33

Dansează, suflete

mai știi podul și apa neagră de sub el,
visul cu personaje pe care le-am unit într-un singur cuvânt –
smoală?

mai știi zborul, prăbușirea?

trenurile în care trebuia să mă sui,
orașul în care mă aflam fără să știu unde?

eul pe care nu îl vedeam azi ci demult,
de am zis că nu aparțin timpului acesta?

i-am întrebat din nou pe îngeri cine sunt și știi ce mi-au zis?

dansează, suflete.

34

Yggdrasil

Să îți explic, îngere,
cum eram în 2013 dar de fapt azi,
cum eram azi fiind și nefiind,
cântându-mi-se în cecenă din trecut,
punându-mi-se întrebări din prezent,
cum răspund la întrebări folosind cu ardoare cuvântul context
care adăpostește în spate o idee rece și grea ca un țurțure,
cum în timpul ăsta stomacul mă doare ca un balon împuns de săgeți
am uitat să mai spun la ilaha illa’llah,
Jibrail,
te cunosc,
te cunosc
dinainte să învăț cuvântul context,
dinainte să am idei și stomac și săgeți,
de când aveam în schimb aripi.

Bunule, de ce ai prăbușit azi cerurile peste umerii mei?

Nu știi că aripile mi-au căzut și nu pot să mai țin singur depărtarea?
Fă-mă copac la loc,
să dansez sub umbra mea așa cum mi-ai spus.

35

Despre cai și timp

Calul încremenit pe antebrațul stâng nu știe timpul;
e un contur care demult a fost piatră, apoi foc, apoi podoabă,
înainte de toate gând, înainte de formă idee.
În ieri mi-a căzut o măsea așa cum îmi va cădea în mâine
calul care nu știe timpul,
așa cum îmi voi împrăștia la picioare
măsele și unghii și falange
și un copil își va citi trecutul în ele,
eu îl voi privi atunci și voi râde
dansând la umbra mea.

36

Așa m-am născut la masă cu zeii

Sufletul meu este o sală înaltă și rece cu tavanul boltit
din care plec uneori în grabă ca să stau singur la soare.

Valhalla e în tine, a strigat Odin privindu-mă chiorâș.

Adevărul ești tu, mi-a șoptit Mansur Al-Hallaj în timp ce sub copacul vieții curgea Eufratul.

Îngerii păreau walkirii care aleg dintre uciși iar Yggdrasil își tragea seva din Caucaz.

Cine sunt eu, i-am întrebat din nou.

Voi sunteți cei care azi se așază la masă cu zeii, mi-au răspuns.

Voi sunteți Azazel, demonul cu ochii mici și strălucitori,
voi sunteți Ogodei, hanul neîndurător și puternic,
voi sunteți hoardele mongole,
voi sunteți Nihil, spaima cu gheare subțiri,
voi sunteți între Caucaz și stepă,
în ghețurile nordului,
voi dansați sub copaci la umbra voastră,
voi uneori vorbiți în limbi pe care le-ați uitat,
voi ați avut aripi și le-ați pierdut cândva pentru Inanna,
Dumuzid.

Cine sunt eu, i-am întrebat din nou.

Bea, mi-a întins Odin cupa în care turnase o picătură de apă moartă.
Bea, să te faci întreg la loc.

37

Horon

ferește-te să trăiești în acum,
strigă îngerii,
e prea strâmt și prea deodată
pentru un cerc atât de mare
cu umbre și corbi

îți zic

calcă drept și apăsat,
lupii își înconvoaie gâtul în sus,
corbii își desfac aripile peste cer
umbrele se nasc ca ideile între aripi
aripile tale
pașii tăi
înalță-te în mâine
calcă în acum
dansează

totul e dans și dansul e cerc

38

Drumul meu

drumul meu este o iluzie pentru cel mai frumos cal trist de pe pământ.

drumul meu este o luptă între lacrimile lui și hoardele mele mongole,
cu fiecare picătură câte unul mi se înalță și zboară
până când calul nu va mai avea lacrimi,
nici eu mongoli înăuntru.

drumul către mine –

o sală înaltă și rece
cu tavanul boltit și un cal împietrit pe altar,
zeii vor intra să i se închine cu tălpile goale,
doar pașii se aud
și calul e trist și frumos și nu plânge.

sala e goală, drumul pustiu,
nici îngeri nici demoni nici zei nici mongoli
doar pașii se aud potcoviți –

oi fi eu, o fi calul

39

Corbul lui Odin

corbul sunt eu,
înaripat cu ghearele demonilor întinse spre spatele meu;
le-am adunat câte una și le-am făcut pene.

corbul sunt eu,
așezat pe umărul drept al zeului chior
ca pe un tată.

corbul sunt eu,
atunci când aripile îmi cresc negre
și le întind a zbor ca pentru o îmbrățișare.

corbul sunt eu,
la fel de bătrân ca tatăl meu.

ți-am spus că mă sufoc în mine uneori,
că nu mă pot vedea întreg de aici,
din spatele ochilor care te privesc.

am nevoie de corb ca de o oglindă,
să îmi văd în ea marginile lumii prin care,
demult, m-au împins îngerii
spunându-mi dansează
iar eu am zburat.

40

Völva

cu mâinile vârâte în râu ca în pântecul de capră
scormonesc în prundiș să învăț de unde vine
și până unde duce.

uneori, pot să îmi înfig unghiile în timp,
în apă, în nisip, în pielea de pe umerii tăi
precum în visul acela
cu vǫlva ce răscolea runele sub valuri
ca pe mațele unei capre sacrificate.

când te joci cu timpul
afli că îți cresc gheare noi,
fiecare din ele însemnând altceva.

41

Bunicul meu

Bunicul meu nu a fost nici flor nici mongol, a fost tâmplar.

Lângă ultimul gard de uluci din Colentina,
tâmplarul înalt și uscățiv
a călcat azi apăsat pe urmele pașilor mei
mirați că totul se poate în-tâmpla atât de deodată,
ca acum treizeci de ani
când viața acelorași pași încă nu se măsura în decenii
ci doar în acumuri –
acumurile au ajuns după aceea să păstreze în ele vieți
cu idei cu decizii cu speranțe,
cu anotimpuri care fac oamenii să fie pentru totdeauna altfel de oameni,
unii mai atenți la urmele lăsate de fierăstrău pe dunga lemnului,
alții mai atenți la sfera care se deschide în jurul lor
ca un flor,
care îi soarbe în dimensiunea timp
pe măsură ce află că ulucile au și adâncime
dacă le privești din unghiul potrivit,
pe măsură ce află că și oamenii sunt adânci,
oho,
și încă ce adânci sunt oamenii
dacă sunt lăsați să se oglindească
în ei înșiși,
unii din ei se vor vedea tâmplari pe dinăuntru
înainte de a se vedea corbi sau mongoli,
demoni sau îngeri,
ulucile sunt adânci și poartă în ele ideea de copac
așa cum eu sunt adânc și port în mine ideea de tâmplar,
cu toate că nu sunt nici înalt nici uscățiv,
cu toate că mă gândesc azi la sfere,
nu la urmele lăsate de fierăstrău în dunga lemnului.

Sfera, tataie, este pentru om ceea ce gaura cheii este pentru ușă,
dacă ușa și-ar conștientiza dimensiunile mai presus de lungime și lățime.

Știu, dacă acum nu ai fi o umbră în sfera mea,
mi-ai zice că ar trebui să ung cu nițică unsoare balamaua porții,
pentru că a scârțâit când am intrat în curte.

Mâine dimineață, îți promit, acum ar face gălăgie.
Am uns-o, nu mai scârțâie.
Că veni vorba, știi că încă mai am vaselină în cutia pe care ai lăsat-o?
Au trecut aproape treizeci de ani și nu s-a terminat,
poftim, ce chestie, cât de rar am uns balamelele de când ai murit.
Poate ar trebui să vorbim mai des, să îmi amintești, că eu știi că mai uit.

42

Motanul din jurul penei de demon

Of, dacă ar ști.
Dacă ar ști că aripile mele îi acoperă prezentul
ca o mângâiere despre care se întreabă uneori de ce e rece.
Vreau să te cunosc, mi-a spus.
Mă cunoști deja, ar fi trebuit să îi răspund,
doar că nu a sosit momentul să mă afli.
Poate nu vei afla niciodată,
dar dacă, dacă, dacă…

Așa mi-a vorbit demonul și s-a oprit
pentru că nu toate cuvintele lui Azazel pot fi scrise,
așa cum nu toate vorbele lui Azazel pot fi rostite,
așa cum nu toate ideile lui Azazel pot fi gândite,
așa cum prezentul lui nu poate fi trăit deplin,
cum adevărul lui nu poate fi învederat,
cum penele lui nu pot fi mângâiate
decât ca o blană șireată și caldă
– vai, ce moale și drăguț motănel de pluș
a crescut ca o fructă în jurul unei singure pene de demon.
Nu ca să îl apere pe el a crescut, ci ca să îi ferească pe oameni
de înțepătura vârfului ei veninos.

Ei nu mă vor iubi niciodată. Nici eu nu îi iubesc.
Penele mele sunt acoperite de blană și de motani calzi
care digeră otravă și torc.

43

Amintiri în spatele șifonierului

mă schimb așa cum se schimbă peretele ăsta,
i-am zis,
uit pe dinăuntru tablourile mele strâmbe
înghesuite între pânze gri de păianjen –
nu, nu e nimic matern aici
e doar timp
sunt doar eu
cu tablourile pe care nu le mai văd –
pe cel agățat în cuiul din ficat,
pe cele așezate ca un șir de icoane
în cuiele din răsăritul inimii,
pe cel din stomac proptit alandala,
încep să le uit pentru că în fața peretului
am mutat hârjâind dușumeaua
o fiere mare cât un șifonier cu trei uși.

mă schimb așa cum se schimbă peretele ăsta,
i-am zis,
mă schimb în gri și în păianjen și în neant
ca un perete după ce îl acoperi cu mobilă.

nu înțeleg,
mi-a zis,
să îți explic:

m-am născut alb, țin minte că miroseam a var câteodată,
apoi am început să îmi bat tablouri în cuie –
mi-am înfipt în organe fel și fel de pânze înrămate
cu oameni cu locuri cu timpuri
și în timp ce izbeam cu ciocanul în cui
de fiecare dată ridicam ochii spre cer –
uite, Doamne, că și viața asta e un fel de crucificare,
doar că e pătrată pe fond alb.

dar nimeni nu mai crede și nu mai înțelege nimic din ea,
până la urmă sufletul își mută șifonierul în fața ei,
își trage un fotoliu, se întinde și uită.

44

Citește

corbii îmi spun să citesc, îngere,
așa cum le-au spus mai demult tuturor –
unii atunci au citit
alții s-au îndreptat spre malul Oronului
cei mai mulți au rămas
și-au ridicat înspre cer turnurile
s-au împietrit și le-au crescut bărbi
fără să le mai pese de pielea de dedesubt,
de pământ.

45

Dă-mi-te, șerpe

dă-mi-te, șerpe,
solz al ochiului meu albit de glaucom
într-una din acele fantezii despre sfârșit,
începutul îl cunosc
e în mine
nu va pleca niciodată de aici.

dă-mi-te, șerpe,
înțeles absurd al cuvintelor mele
nepăsătoare la ideile din spate.

ai ajuns să îți muști din ieri ca dintr-o coadă
chiorule
ca să îți faci loc să crești mâine,
mi-a sâsâit șerpele.

46

Culorile ochilor mei

respirația mea îngheață
sau poate cuvintele
de aceea nu le rostesc
de aceea azi îmi țin suflul în plămâni
și încerc să mi-i scot prin ochi ca un abur
cu multe culori pe care le-am trăit împreună,
la început au fost florile
după care lumina venită din ele
din tine înflorită
ești coaptă
miroși a pâine
viața ta este grâu
a mea e pădure,
sunt greu de pătruns și încâlcit
și e greu să mai crești în umbra mea rece,
spre deosebire de stepă aici nu alergi,
înaintezi temător cu toporul în mână
și caii nu ne sunt de niciun folos.

mongolii din hoardele mele au crescut,
nu le mai e frică de apăsarea muntelui,
acum sunt înalți și poartă bărbi lungi
pe care uneori le împletesc în codițe;
ce fericiți sunt copiii mei veniți din stepă
când aud în pădurile nordului
pentru prima oară cuvântul
„frunză”.

47

Ochii salamandrei

suntem bine?
da, suntem bine, zic,
timp în care sub pleoapele mele închise văd ochii doi și goi
ai salamandrei fără corp
(nu știu de ce cred eu că e o salamandră
în jurul mărgelelor negre și rotunde)
da, suntem bine, iubita mea,
dar o văd cum crește lucioasă și rece
în spatele pleoapelor mele închise
unde, oricât m-aș chinui,
nu se mai face întuneric nici noaptea.

știi, dacă aș reuși să mă întunec
nu i-aș mai vedea ochii mici
ca două mărgele rotunde și negre;
în întuneric, tristețea ei nu ar mai fi
iar ochii ei n-ar mai vedea
un suflet către care degetele întinse strigă acuzatoare: tu!

da, suntem bine, dar uite că sunt condamnat la lumină:
să văd, să știu, să fiu văzut, să fiu.

48

Sfârșit (ultima felie de pâine neagră)

Într-o seară, marele han Ogodei și-a simțit calul molatec și vălătucit, ca un abur.
A încercat să îl strunească apucându-l strașnic de coamă,
dar aceasta s-a ridicat în sus fumurie
cu tot cu gât de cal
cu tot cu greabăn de cal
cu tot cu cele opt picioare ale lui Sleipnir
cu tot cu zece mii de războinici din urmă
ca un fum s-au ridicat către cer
și în stepă s-a auzit trâmbița
a-ummmmmm

Așa se termină o pâine neagră.

Nu cu un strigăt, ci cu ochii în jos,
acolo unde, de la înălțimea capului meu,
văd un trup apăsat cu tălpile pe pământ
și înțeleg că așa stau lucrurile,
că trupul nu va zbura niciodată
ci numai cel ce îl vede de sus în jos va zbura
ca un corb, ca un înger,
va călări ca un mongol,
va rătăci prin păduri ca un nordic
până când cel ce se vede de sus în jos
va obosi zicându-și e prea mult ce am simțit
și atunci corbii, îngerii, mongolii și nordicii
vor căpăta o culoare vânt-vineție și își vor pierde încet forma.

Vor dispărea ca un abur înapoi în sinele de unde au ieșit
lăsând în urmă măști, icoane și altare.
Pe unele le voi purta din când în când,
pe altele voi îngenunchea știind, acum,
că îngenunchez de fapt în mine.

Astăzi sunt plin și rotund.
Mă cuprind.

Gata.

49

Două cuvinte

Mi-e teamă de cuvântul părăsire
la fel cum îmi e groază de cuvântul sinucidere
de care mă ascund în punctul primordial
ghemuindu-mă minuscul între primii protoni –
uite așa înțeleg eu monoteismul,
să mă fac mic cât un efect
și să mă închin cauzei.

Mi-e teamă de cuvintele părăsire și sinucidere
pentru că este ilogic ca eu să nu mai exist,
eu trebuie să exist
așa cum tu trebuie să îmi exiști.

Piatră, piatră, piatră.

Buzele mele sunt subțiri pentru că se împietresc a smalț pe dinăuntru
iar deasupra rămâne din ele puțină carne,
cât o dungă mai rozalie sau mai albă, depinde cât sunt de obosit.
Îmi cresc dinți puternici din buze subțiri.
La un moment dat au să mi le străpungă.
Cred că devin mistreț.