Raportată la perfecțiune, viața este un lung șir de eșecuri, o înlănțuire de secvențe ale hazardului unde de fiecare dată conștiința greșește în decizii, alegând variante perfectibile.
2017
Dragos Serban
* versiune online *

 

Despre iepuri și alte sentimente

Nu cred că există realități alternative, ci una singură în care se desfășoară toate, pe măsură ce timpul gândului meu se întretaie cu timpul altor gânduri.

deocamdată 20 de texte în lucru care nu vor mai fi terminate

începute pe 20 februarie 2017

încheiate pe 22 aprilie 2017

1

Vis cu iepure

Mă opresc din lucru cât să îți zic că îmi doresc să fiu iepure.

Azi e furtună pe mare.
Petrolierul maltez Marathon a tras la cheu în Mangalia, ajutat de remorcherul Sirena.
Cargoul Yilmaz Kaptan a plecat de la Constanța și se îndreaptă cu 8 noduri spre Varna.
Yilmaz Kaptan e de o seamă cu mine.

Apoi iarăși sunt iepure, cu urechile lungi ațintite spre lume.

În provincia mongolă Selenge, pe drumul spre Darkhan, ninge chiar acum.
Văd fulgii pe geamul camionului sovietic GAZ, care hurducăie din toate încheieturile.

Uite și cerul.
E atât de aproape că simt cum zăpada se desprinde din el, jupuită de vânt.
Totul e aproape, chiar și munții către care ne îndreptăm.
Aici s-a născut tata.

În locul ăsta fără mări și păduri s-a născut, golit de orice arhetip matern.
Aici, unde lupii urlă arțăgoși către lună.

După care mă întorc înapoi la lucru.
Eu sunt iepure numai cât să înțeleg timpul.

foto: Jess Ayotte

2

Ia piatra asta

am înghițit o piatră ciudată
pe stomacul gol dimineața,
mi s-a spus că durerea de cap trece
la fel și viața, am răspuns eu;
s-a uitat în cruciș la mine
ia piatra asta, zice,
cu lapte sau cu apă rece
îmi venea să întreb
dar am ieșit fără să spun la revedere.

azi dimineață am înghițit-o cu cafea
într-adevăr nu m-a mai durut capul
dar am simțit cum încolțește
rupându-mă os cu os pe șira spinării,
fir-ai al dracului, felcere,
ce mi-oi fi dat să iau,
l-am înjurat în gând
deși omul nu avea nicio vină,
nu, nimeni nu are vreo vină
în afară de mine,
numai eu îmi port, iată,
vinovățiile pe spinare
ca o creastă de stegozaur
și numaidecât mi-am amintit
de o figurină mică și gri
căreia nu știu dacă din intuiție sau din joacă
îi tăiasem atunci cu un briceag
creasta de pe spate,
să semene cu un pui.

3

Dimensiunea iepure

În spatele fiecărui spațiu stă o idee.

Haideți să ne imaginăm o lume în care există și altceva în afară de înainte și înapoi, le-am spus. M-au privit cu ochii mari, cum adică altceva. Altceva, orice, zic. Ce vreți voi, e lumea voastră.

În timp ce schițam cuburi penta și hexadimensionale, trăgeam cu ochiul la hârtiile lor. Unul avea un copac cu rădăcinile în sus, altul o zână cu două capete.

Știi că au dreptate, mi-am zis.

Dacă adaugi o nouă dimensiune celor cunoscute, legile așa cum le cunoaștem încetează să mai există. Bunăoară, legea care spune că un copac crește cu rădăcina în pământ. Sau legea care spune că zâna are numai și numai un singur cap.

Știi că au dreptate? Ca să îți imaginezi ceva radical trebuie să renunți la ce știi.

Dar o idee nu vine din neant, ea este acolo cumva. Așa cum în mintea mea acum există ideea de iepure și ideea de șase dimensiuni. Iepurele este o dimensiune, postulez. Și nu mă poate nimeni contrazice, pentru că în acel moment spațiul guvernat de relativitate și mișcări Kepleriene încetează să existe iar eu sunt iepure într-o lume galbenă, la rândul ei iepure.

Iepurele nu este un animal, ci o dimensiune în spatele căreia stă ideea de țuști.

4

Descompunerea lumii

Sunt zile în care văd lumea așa cum este, dincolo de culori și forme, de sunete, de oameni. Sunt zile în care văd lumea ca pe o idee, o singură idee ce se gândește pe sine. Iar gândul ăla sunt eu, ești tu.

Ea este construită în jurul posibilităților pe care gândul le definește, dogmatic, ca ipoteze. De aceea, când ascult pe cineva care îmi destăinuie o părere iar eu ridic din umeri spunându-i „nu neg”, mă închin de fapt Dumnezeului lumii din spatele lumii.

Nu neg. E și asta o posibilitate. Amin.

Uite, să îți povestesc o întâmplare din lumea asta pe care o văd azi. Așteptând tramvaiul am scris cam o pagină la povestirea cu Gustav și iepurele. I-am schițat chiar și încheierea, fără să îmi notez nimic, totul s-a petrecut în gând. Bineînțeles că nu îmi mai amintesc nimic, însă pagina, cuvintele, ideile au existat.

Nu cred că există realități alternative, ci una singură în care se desfășoară toate, pe măsură ce timpul gândului meu se întretaie cu timpul altor gânduri.

Ar fi o erezie să îi spun aceluia cu părerea „nu cred”, în loc de „nu neg”. Pentru că aș considera adevărul aparținând doar gândului meu, înțelegi? Adevărul sunt eu, i-aș zice atunci. Ori, noi doi știm acum că posibilitățile nu sunt nici false nici adevărate, ele sunt pur și simplu.

Să îți mai zic ceva. Pentru că eu sunt gând iar tu faci parte din ideea de lume, te pot construi. Poți fi chiar acum aici, goală sprijinindu-te de colțul acestei mese din lemn de nuc. Este o posibilitate, așa cum o altă posibilitate este că tu citești în camera de alături iar aici, ei bine, nu există nicio masă.

Acum înțelegi ce înseamnă iepurii? Totul.

5

Despre Adrian Ghenie

Azi am avut o zi grea, da,
adevărul poate fi apăsător,
descoperirea că în spatele unui om
se află ulii
iar în spatele altui om
se află iepuri.

La naiba,
eu sunt aici să observ,
eu nu am nimic de a face
cu iepuri sau ulii,
dar da, adevărul poate fi apăsător
pentru un pictor care schițează
un car cu boi
și țărăncuțe nubile,
pentru că el, pictorul,
își dă seama că lumea
arată de fapt ca în tablourile lui Adrian Ghenie.

De aceea sunt atât de scumpe,
pentru că el de fapt nu pictează,
ci râcâie vopseaua de pe boi și țărăncuțe
să îți descopere realitatea țesăturii.

Imagine: Pie Fight study, Adrian Ghenie

6

Timpul șireturilor de la tenișii tăi

Te-aș putea îmbăta, tu,
cu zeama ochilor tăi
să amețești privindu-te
în timpul legat la șireturi cu o fundiță –
semnul infinit.
În timpul legat la șireturi
se petrec doar două fenomene
simultan:
te uiți în tine, te vezi,
te uiți în tine, te vezi,
iar eu nu mai exist.
Doar tu.

7

Oblonul din pleoapă

Îmi apăr lumea.

De aici de sus, unde stau cocoțat în creștetul capului meu,
văd limpede prin ochi,
prin porțile deschise ale cetății
împrejurul.

Nimic în afară de copaci
nu prevestește binele sub cer,
acesta este un adevăr cunoscut doar de iepurii
care fug de parcă ar zbura mâncând pământul din fața omului;
uitându-se pe furiș la copacii rămași în urmă, își zic –
ei, săracii, nu au taina goanei,
uite că sunt condamnați la demnitate
cu frunzele în sus ca un steag.

Iepurii fug, copacii cad iar eu îmi apăr lumea.

De aici, de sus, ca pe obloane îmi închid ochii.
Înecați șanțurile cu apă, ridicați punțile,
poruncesc.

Lăsați doar iepurii să intre și împreună cu ei ultimul bine sub cer.

8

Mirarea inimii

mă agăț de secunde, singurele mele certitudini,
nu știu nimic altceva decât când –
acum acum acum

te văd, licuriciule înger,
te văd, gândule,
cum îmi dezvălui întregul prin timp
cu degetul pe frunte
aici unde sunt condamnat la singurătate

mirată oftează inima omului:
e greu să fii Dumnezeu.

9

Dialog pe frontul de est

e atât de simplu,
își spuse Timur în timp ce gloanțele îi șuierau lângă urechi,
trebuie doar să stau drept și să închid ochii…
dar asta nu iese mereu din prima,
mai întâi trebuie să ne cunoaștem, fă, un pic,
amenință el cu degetul spre partea rusească a frontului,
acolo unde pesemne ședea ceva nevăzut.

10

Starea omului

Vine o zi când mercenarul se oprește cu ochii ațintiți în pământ
de parcă atunci s-ar fi trezit,
de parcă totul ar fi fost un vis
în care el, Timur, își legăna copilul pe genunchi
iar acum se uită treaz și uimit la automatul cu curea lată de piele
pe care îl ține în brațe ca pe un făt.

Tu îți dai seama că nu ai nimic?
se întreabă el.
Îți dai seama că nici măcar rost nu este?
și tace.

În clipa aceea, Timur își neagă starea de a fi mercenar
și își dorește să fie ou
în miraculosul răstimp dintre negare și devenire.

Căci dacă nu soldat, ce ar mai putea fi altceva?
Nu știe.
Așa că se face mic,
se închide rotunjor într-însul și prinde coajă.

În viroaga unde Timur își făcuse adăpost,
ședeau cuminți acum un ou și un automat de calibru 7,62
care mirosea nu știu cum a lapte.
De pe cornișă, un preot rus cobora în vale blagoslovind cu un mănunchi de busuioc:
Ouă ați vrut să fiți, ouă să dea Dumnezeu să vă faceți.

11

Psalm

Casa mea se sprijină pe coloane străvezii.
De abia acum, după descoperirea asta
Tot ce e absurd începe să prindă contur
Și poate că nu e o idee așa de rea să strig
Ca în fața zidurilor Ierihonului din trâmbiță
Temeți-vă, temeți-vă copii ai lui Israel
Și blestemați clipa în care vă veți pierde Dumnezeul.
Tot ce e absurd începe să prindă contur
Și poate că nu e o idee așa de rea să îmi desenez casa
Încercând disperat să îi ofer nemurirea
Prin desen dacă prin timp și destin nu.
Și poate că nu e o idee așa de rea să mă zidesc,
La temelia ei să împietresc sufocat în tencuială
Și în urma mea să rămână doar desenul ăla frumos,
Cel mai frumos desen făcut vreodată
Iar lumea nici să nu știe că a fost făcut de mine.

psalm

12

Eu, Ana

Lasă-mă să mă întind pe bucata asta de tencuială, să dorm aici în vreme ce în jurul meu împărații se nasc și mor.

Lasă-mă să ucid timpul cu somnul meu, întins în mine ca într-un iepure încăpător cu urechi lungi.

Am pielea arsă de var și ciment, uite-mă, Doamne, cum mă zidesc de viu la temelia casei tale.

Altă ofrandă n-am.

Fi-voi femeie, zidarul de mine, și jertfă și meșter și prunc.

13

Jean, Gustav și iepurele

Proză absurdă

Gustav Mahler și Jean Sibelius sunt în Helsinki, în casa acestuia din urmă. În casă mai locuiește, nebănuit de nimeni, un iepure invizibil în vârstă de 830 de ani.

Gustav suferea vădit, așezat pe scaunul fără spătar, iar Sibelius, ca pentru a-l alina, a așternut un ștergar alb peste masa grea de stejar. Nici nu știai ce să crezi despre gestul lui. Fusese grijă? Felul lui indirect de a mângâia? Sau doar o acoperire instinctivă a goliciunii lemnului, venită dintr-o pudoare a formelor?

Iepurele și-a potrivit mai bine ochelarii pe tâmple și și-a concentrat atenția asupra lui Gustav.

Chipul său rămăsese inexpresiv, doar mai luminat de albul feței de masă care mirosea a levănțică. Ai fi zis că se gândește la ceva, dar Sibelius îl cunoștea suficient de bine încât să știe că încremenirea aceasta îi este străină de actul rațiunii și că, pur și simplu, Gustav nu mai era aici. Fugise. De ce anume, asta nu mai putea bănui. Intuia totuși că e vorba de ceva ce se petrecuse în Helsinki, înainte de sosirea lui aici.

Privindu-i pe cei doi, primul îngândurat și tăcut, al doilea îngrijorat, cu mâinile așezate una peste alta pe spătarul scaunului, iepurele înțelese că momentul acesta de blocaj trebuie cumva înlăturat. Cu o mișcare ageră sări pe masă, întorcând capul când la unul când la altul, ca pentru a se hotârî. În cele din urmă, își scoase o foarfecă din buzunarul vestei și se apropie de Gustav.

Cu o îndemânare ce vădea experiență, tăie cu precizie pieptul lui Gustav făcându-i un buzunar în dreptul inimii. Își vârî mâna pînă la cot, cotrobăind înăuntru. Scoase pe rând trei păpuși de lemn, una neagră, fără chip, una albă cu păr lung și chip de mamă iar alta înfățișând un războinic călare. Le așeză ordonat pe ștergarul alb, apoi scoase un stetoscop din alt buzunar, îl lăsă să atârne în pieptul tăiat și, potrivindu-l pe urechile lungi, ascultă atent.

La început, nu auzi decât un șuier prelung, ca un vânt rece în tundră. Apoi, din ce în ce mai clar, îl auzi pe Gustav vorbindu-și.

Raportată la perfecțiune, viața este un lung șir de eșecuri, o înlănțuire de secvențe ale hazardului unde de fiecare dată conștiința greșește în decizii, alegând variante perfectibile.

Optimistul, din acest punct de vedere, nu se leagă de speranța unui viitor ipotetic ci de acceptarea prezentului ca pe o concluzie firească a eșecurilor. Sunt aici pentru că am greșit, spune el, aș fi putut să fac mai mult, mai bine. De abia în urma acestei acceptări se poate construi speranța. Da, am greșit, dar vreau să nu mai greșesc.

Iată cum toată muzica mea de până azi este o eroare lăbărțată pe câteva decenii, dragul meu, îi explică Mahler iepurelui, crezând că stă de vorbă cu o plăsmuire a propriei minți.

Trăiesc permanent cu un apăsător sentiment al eșecului. Prezentul, nimicurile de zi cu zi înseamnă doar abandonul conștiinței în neant. Când spăl farfuriile nu gândesc. Orice banalitate este o fugă nu neapărat de gânduri, ci de sentimentele asociate lor. Starea de a fi a conștiinței e diferită de cea a omului.

Atent la ce spune, iepurele schiță ceva pe o foaie de hârtie pecare o scosese mototolită din buzunarele încăpătoare ale vestei. Apoi, întoarse foaia cu desenul spre Gustav, pentru a i-l arăta încrezător. Era un portret de femeie cu trăsăturile Almei.

Mi-e foame, ar trebui să mânânc ceva, spuse Gustav întorcând capul. Poate o felie de pâine unsă atent cu unt. Știi ce zic. Omul stă cu buzele strânse, concentrat asupra fiecărei mișcări a cuțitului cu lamă lată, privind cum crema albă acoperă treptat pâinea, ca pe o pânză neîncepută. Este ceva erotic în asta, poate în mișcările lascive ale metalului, poate în consistența untului, la fel cum și pictura uneori are valențe sexuale.

Mi-e foame, dar nu vreau să mânânc nimic. Mă voi înfometa. Absența Almei din viața mea este tot o foame. Vreau să simt asta, să mă doară. Dacă mă doare, nu uit. Dar nu, nu nu, nu trebuie să simt. Fugi. Fugi.

Gustav se descompuse atunci începând dinspre creștet. Fața i se strânse ca o frunză ajunsă într-o flacără și numai gura îi rămase intactă, cântând.

Wir genieee-ßen die himmmmmmlischen Freuden, D’rum tun wir das Irdische meiden. Ne bucurăăăăm de plăcerile cereeești, de aceea fugim de cele lumeeești. Așa s-a născut simfonia a patra.

Reîntors la forma inițială, Gustav se întrebă dacă și aceasta poate fi văzută ca un eșec. Un nou eșec.

Apoi, tăcere. Gustav și iepurele se priviră îndelung iar iepurele înțelese că întrebarea de fapt îi fusese adresată lui.

Depinde pentru cine, îi răspunse. Pentru Sibelius? Pentru oameni? Pentru tine, Gustav? Da, pentru tine este un eșec nici mai mic nici mai mare decât restul vieții tale. Tocmai ai sublimat durerea absenței Almei într-o lucrare, o înșiruire de sunete.

Dar asta știm doar noi. Nimeni altcineva nu bănuiește ce s-a petrecut în conștiința ta care s-a topit adineauri într-o compoziție. Oamenii… mda, oamenii aud ce vor aici. Fiecare e atins în funcție de propriile stări și trăiri. Apoi vor critica. Le place sau nu. Vor simți sau nu. Treaba lor. Dar adevărul nu va fi vreodată cunoscut.

helsinki

Helsinki.

Diminețile în Helsinki sunt tăioase.

Ele forțează omul să se trezească, să lupte, îl feresc de momentele de lene și plictis specific meridionale, asezonate cu lungi cafele și sieste. Lui Jean îi priau astfel de dimineți, în care trupul gol se înfioară în fața ferestrei deschise iar gândurile încep să zburde în pofida ochilor care de multe ori privesc în gol strada de dedesubt. Alteori, Jean vede un iepure cu urechi lungi și începe să îl certe, crezând că este cineva din viața lui.

Ți-am dat tot. Și în continuare sunt hotărât să mă dau, să mă preling în jurul gleznelor tale ca un dres abia dezbrăcat, care încă îți mai păstrează căldura coapselor. Chiar nu vezi asta, chiar nu mă vezi? Ce aș putea să fac mai mult?

Ești un copil. Trebuie să te văd ca pe un adult, dar cu nevoi de copil. Cum să fac asta? Să te ajut să crești? Dacă te voi vedea doar ca pe un copil, cum te-aș mai putea iubi ca acum?

Dar despre al meu cum rămâne? Și în mine trăiește un alt copil. Doar că eu îl îngrop în fiecare zi, câte puțin. Al meu nu plânge, nici nu se zbate, e sufocat și apăsat de istorie, precum orașul ăsta pe care îl iubesc la fel cum te iubesc pe tine.

Știi cine suntem noi? Niște copii cu bărci foarte lungi, ascunși în spatele unor bărbi. Ieșim pe mare cică să pescuim, dar de fapt vâslim în apă ca într-o mamă, iată dorința noastră ascunsă: îmbrățișarea. De aceea ne îngropăm morții tot în mare, să închidem cercul.

Poate ar trebui să îți găsești la rândul tău o mare ritualică, pentru a-ți fi mamă și iubirea dintâi. A doua îți sunt eu.

14

Cutezătorii

Îndrăznește să crezi, dragul meu urecheat.

Țâșnirea din iarbă, primul pas, ridicarea, îndreptarea spatelui.

Ochii înainte.

Inimile noastre se ridică din piepturi și ne trag de urechi zbierând cutezanță.

Ridică-te și umblă, i-a spus el ologului, îți amintești?

Credința ta te-a vindecat.

Îndrăznește să crezi, dragul meu urecheat.

Îți scriu, iepure al meu, pentru că aud ciorile cum își întemeiază cuibul în brad. Uscături duse în plisc, infinite bătăi de aripă, lungi le sunt zilele și atât de scurtă primăvara. Da, de la ele am învățat asta. Le auzi cum cârâie? Cu mine vorbesc.

Am pus alea douăzeci de răsaduri de ardei, le-am legat pe araci și după aia m-am îndreptat de spate cu ochii în vârful bradului. Ho, îmi venea să le strig, că v-am auzit. Nu vedeți că și eu îmi construiesc aici un cuib? Uite, am pus răsadurile. Mâine mai am leușteanul.

Nu stăm. Nici eu, nici ciorile, nici chinezii care aleargă dimineață pe biciclete la noi în Colentina. Și al dracului nu știu cum se face că, deși nu înțelegem o boabă din ce spunem, ne uităm unii la alții, ei la mine, eu la ciori și reiese aceeași concluzie din discuțiile noastre nepurtate. Primăvara e scurtă, e vremea cutezătorilor.

Hai, urecheatule, ridică-te și umblă.

15

Raiul din bobul de orez

Îmi doresc să cunosc un chinez răbdător și minuțios, să mă învețe să desenez pe un bob de orez.

După aia să ne strângem mâinile, el să rămână în atelierul lui milenar cu tușuri și cerneluri iar eu să sar în bobul acela cu voi de mână, să ne plimbăm și să vă explic. Uite, aici este o livadă cu cireși. Deasupra este soarele, pe el l-am făcut cu galben și oranj. Niciodată nu vor mai fi nori peste el, uitați, norii i-am desenat tocmai în partea cealaltă a bobului, doar așa, ca să nu las nimic alb.

Dungile astea de sub noi sunt iarbă iar în iarbă punctele roșii sunt cireșe. Dincolo de pomi am desenat o casă cu acoperișul din olane, cu prispă, grădină de legume, pisici, în sfârșit, tot ce mai ține omul prin curte. Și în casa aia putem să locuim noi. Nu se vede înăuntru, dar putem să ne prefacem că avem tot ce trebuie în ea.

Și pâine, și cuptor, și ouă luate dimineață din cuibar și fierte în apa scoasă din puțul de lângă grădina de legume, am uitat să vă arăt că avem și un puț. Uite, am și iederă lângă el, și zorele și castraveți care s-au suit pe stâlp.

Dacă mergem în spatele casei, este un gard vechi din lemn cu o poartă care scârțâie. Dacă trecem de poarta aia, ajungem iarăși de unde am plecat, înapoi în livada cu cireși, că s-a terminat bobul de orez. Dar noi putem să zicem că în spatele casei e de fapt o pădure fără sfârșit.

Asta îmi doresc eu. Un rai, un răiuleț de fapt. Unul mic, un bob. Un bob de rai.

Dar uite că nu pot să mi-l fac singur. Trebuie să îl găsesc pe chinezul ăla răbdător, să îmi arate. Cât mai curând trebuie să îl găsesc, cât încă nu îmi tremură mâinile.

16

Avânt

se ridică barbarii pe caii puternici
sub copite la trântă cu viața izbesc
în goană din nou se aleargă pe sine
lângă ei trece moartea – un câine schilod
de pe caii puternici barbarii o strigă lătrând
cu vocile groase, cu șeile grele,
copitele late afundate în noroi,
se ridică barbarii în goană din nou
și tremură oameni, pământuri,
cățelandri schilozi.

17

Acasă de sărbători

oamenii merg acasă de sărbători,
se întorc din depărtări și din necase
șed puțin se pupă pe obraji și pleacă iar
păi de ce, de ce nu sunt oamenii melci
în loc să fie iepuri?

uitați-vă la ăsta, de exemplu.
în partea de jos a cochiliei are o corabie cu pânze,
de jur împrejur o casă cu grădină
și în mijloc o garsonieră în Mangalia.

e drept că i-o fi greu,
merge așa de încet că nici câinii nu îl mai latră.
dar adevărat vă spun, melcul ăsta merge doar înainte,
nu are unde să se întoarcă și nici pe cine să pupe pe obraji.

pentru că totul e în el.

(pictură: The Sailor, gouache and ink)

18

Ceai pentru stomac

vreau să îmi topesc albul ochilor mei
și laolaltă toate fâșiile luminoase ale sufletului
în vreme ce scurm cu copitele în stâncă
o groapă cât un lighean
în care să mă adun
iar tu să te scufunzi goală în balta asta curată
din care să ieși după aceea sănătoasă,
fără să te mai doară nimic.

și să miroși a mine cel bun.

(pictură: The Irish woman, oilpastel)

19

Sinceritatea vlăstarilor

Într-un sistem opresiv, speranțele omului se înrădăcinează în singurele mistere absolute: suflet și conștiință.

Este nevoie ca lanțul învârtit în jurul existenței sale să devină atât de strâns încât ultima fărâmă de fericire să nu mai poată veni de aici, din jur, din lumea observabilă prin simțuri. În acel moment, poate pentru a se proteja, percepția omului se schimbă iar realitatea nu mai este aceasta a lanțurilor materiale, ci cea a himerelor.

Ce se întâmplă mai departe ține de individ și de destin. Dintr-o astfel de realitate deformată se nasc martiri și deopotrivă călăi.

Însă, orice drum ar lua omul, va fi eliberat. Se va simți mântuit în felul său unic, în realitatea sa deformată unde fericirea devine o stare sau o promisiune.

Ajunsă aici, alcătuirea omului nu se deosebește prin nimic de cea a copacilor. Prin orice mijloace se îndreaptă spre lumină, chiar și cu riscul grotescului. Tulpina lui poate înfrunzi încolăcită ca într-o demență în jurul rădăcinilor noduroase, dacă destinul a hotărât ca povârnișul să i se surpe sub trunchi.

Feriți-vă de copacii prăbușiți, mărturisesc iepurii; vlăstarii lor se pot ridica – țuști – de unde nu te aștepți. Apoi vor sparge în două stâncile de deasupra și vor umbri totul în jur, îmbătați de lumină, miez al existenței lor.

Feriți-vă de oamenii nefericiți, le mărturisesc iepurii împăraților. Nu îi țineți în lanțuri prea strâns, gândurilor lor pot încolți sincere și în goana spre lumină vor naște credințe la umbra cărora se vor usca imperiile voastre.

20

Să simt

Am înțeles într-un târziu că eu sunt aici ca să simt, să simt tot ce e de simțit și să mă încredințez la urmă că adevărul este unul singur.

După aceea am să plec, iar dacă mă voi întoarce am să spun cu voce tare: E pace, domnule, în univers.

Dar tu de unde știi, au să mă întrebe.

Eu o să îmi aprind o țigară și am să le zic repezit: Păi nu de acolo vin?

.

Dar nu așa se încheie un text început seara și care ar fi continuat cu o dezvoltare suprarealistă a paralelei dintre iepuri și sentimente. Se face că în vreme ce scrii afli că doi copii … avalanșă … retezat.

Și în momentul ăla cuvintele se amestecă și nimic nu mai are vreun sens.

Dacă ar fi fost o pictură, acum pagina asta era mânjită cu vopsea în vreme ce autorul ar fi înjurat năpraznic, așa cum niciun om ci numai pământul l-a auzit. Dar nu este pictură, este un text parte a unui volum neterminat și care așa va rămâne, ciung de vreo concluzie. Iar autorul înjură singur în birou și simte impulsul să își apuce de pe perete sabia căzăcească, să se arunce furios cu ea în mână în fața destinului, dar cum? În cine să izbești?

Nu, nu este pace în univers. Iar când pace nu e, nici rugăciunile nu au unde se îndrepta.

Oamenii sunt condamnați să simtă greu. Iar sentimentele lor nu sunt iepuri, sunt pietre. Iepurii nu există. Gata.

(volumul Despre iepuri și alte sentimente se încheie aici.)