Mă aflu rotund și neasemuit de întins,
cu obrajii albaștri și verzi.
2015
Dragos Serban
* versiune online *

 

Eu pământ bolnav

dacă n-aș ști, aș crede că pielea mi-e reavănă aici, dedesubt,
unde mă agăț de gânduri ca de o rădăcină și icnesc și îmi scutur copacii deasupra.

deocamdată 52 texte în lucru

începute pe 17 noiembrie 2015

1

Pași

azi mi-am auzit pașii pe stradă, uitasem că îi mai am.
ce faceți, pașilor, întreb.
bine, mi-au răspuns.

numaidecât i-am simțit după aceea copite
și am fugit, apăsându-mă cu pintenii în burtă.

2

Eu, pământ bolnav

Când amețesc, mă întind cât sunt de lung
pe pământul bătătorit al bordeiului meu imaginar,
îmi înfig degetele în el și scobesc
ca și când m-aș scobi pe mine însumi.

Mă aflu rotund și neasemuit de întins,
cu obrajii albaștri și verzi,
dacă n-aș ști aș crede că pielea mi-e reavănă
aici, dedesubt, unde mă agăț de gânduri ca de o rădăcină
și icnesc și îmi scutur copacii deasupra.

Când îmi zgârii gâtlejul cu unghia,
undeva pe o insulă un munte vomită
ca o fierbințeală zemuri topite
din adâncul lăuntrului meu
despre care aflu că și-a dorit să fie soare
dar a fost prea mic și a rămas pământ,
cu nucleul lui de fier care amețește învârtindu-se
precum fetița dansând împiedicatelea în pantofii cu toc,
dorindu-și să fie mama ei.

3

Secluziune

Sunt timpuri pe care le uit,
le uit, le uit,
sunt secvențe pe care le interzic
în lumea mea –
un turn inguș fără ferestre și uși
în care intru numai pe deasupra scufundându-mă
sau pe dedesubt săpându-mă.

Cu trecutul e simplu,
gândesc în vreme ce mai așez o piatră peste alta,
pe ăla îl uit și gata,
dar cum să uit viitorul,
cum să cred că nu va veni
când eu știu că va veni,
cum să renunț la cunoaștere
când a ști este temelia pe care mi-am sprijinit zidurile
și cu fiecare adevăr mai abitir mi-am astupat ceea ce, cândva,
fuseseră ferestre și uși?

Azi caut lumina mai degrabă în mine,
o văd galbenă ca dintr-o lumânare
atunci când reușesc cu măselele încleștate
să gândesc altfel decât prin cuvinte.

Un șir haotic de proiecții pe care încerc să le ordonez
fără unu și doi, fără atunci și acum, fără e așa de aceea.

Greșelnic exercițiu de păcălit mintea zidarului
care ajunge să vadă bolta în unghiul ascuțit
din care viitorul există numai și numai sub formă de prezent.

De ce Manole nu s-a dat el însuși pietrelor?

4

Așa s-a născut muzica

muzica asta parcă vine din pământ, mi-a zis.

vine de la început, de acolo de unde venim cu toții, i-am răspuns.

de când un om și-a întins urechile ca două mâini lungi
a pipăit cu ele aerul apoi a închis ochii gândind
ce lume neagră cu mine în mijlocul ei
apoi a deschis ochii gândind
ce lume colorată cu mine în mijlocul ei,
sunt două lumi suprapuse, și-a zis,
iar eu sunt aici în mijlocul lor,
când lumină,
când întuneric.

da, muzica asta vine din gâtul meu ca din pământ,
ca din visul cu depozitul de basoreliefuri
unele vernil, altele galbene și numai câteva albe,
nici nu le-aș fi văzut pe acelea, mi-am zis,
dacă nu ar fi fost așezate ca o dungă
între pasteluri.

muzica asta vine din gâtul meu colorat
ca un pământ care înverzește și înflorește
să se afle pe sine,
să mă aflu
când lumină,
când întuneric.

5

Copacul care își înghițea rădăcinile

vreau să fiu singur,
să îmi rod rădăcinile ca o larvă,
oamenii să mă privească a contemplare toamna
vai, ce copac frumos cu frunze pastelate,
eu să le rânjesc alb negru din scorburi
și ciorile să mi se așeze pofticioase pe crengi, croncănindu-mi:
uroborosule cu gura o mie de viermi și coada o mie de rădăcini,
din ce pământ te-ai născut?

6

Redburn

când aveam zece ani,
visam să fug clandestin pe o corabie
neapărat cu pânze
și să mă cheme Redburn.

șase ani mai târziu,
visam vapoare la 2 Mai
îngropându-l pe Herman Melville sub aceeași masă
la care se așezase, ciufulit, Ilie Moromete:
– ajunsăi să beau lapte, mă, tu niște țuică n-ai?

și am fugit, am fugit,
nu am ajuns niciodată la Liverpool,
numai între Constanța și Mangalia
de unde nu voi fugi niciodată pe o corabie,
nici eu nici Radu Tudoran
și pentru asta dau vina pe timp
pe motorul cu aburi
și pe revoluția tehnologică
a pământului meu rotund care mă cuprinde
și pe care nu am avut timp să îl îmbrățișez
cum se cuvine.

sunt un neasumat.

7

Turn 2.0

pe cea mai grea lespede s-a ridicat colțuroasă cetatea mea,
pe dinafară înaltă și rece ca turnurile nepoților lui Noe,
pe dinăuntru caldă și ticsită cu baloți de mătăsuri
ca dulapul în care mă ascundeam acum treizeci de ani.

cel ce am fost muntean privea printre pietre Caucazul,
cel ce am fost copil prin gaura cheii cu acul în mână bunica,
întâiul a dormit în sufletul celui de-al doilea
până într-o noapte când s-a trezit vorbind într-o limbă
pe care nu o mai auzise și și-a dat seama că iubește Mangalia
nu pentru materna Mare Neagră de alături,
ci pentru muntele tată care se înalță departe,
dincolo de ea.

8

Iona

Eu nu sunt Iona.
Eu mă înghit singur rupându-mi fălcile de cât de gras sunt,
florile mele se nasc descompuse de cât de greu mi-e timpul,
eu nu sunt Iona, eu nu sunt o parabolă,
realitatea mea e rece și mecanică precum peștele în burta căruia mă visez
cu o mie de rotițe dințate care trebuie trebuie trebuie puse în ordine.
Eu nu sunt altceva decât o dorință.

9

surd surd surd

surd surd surd
închid ochii îmi trag puterea din ceruri,
„ce vrei tu de la mine?”
surd surd surd
închid ochii îmi trag puterea din ceruri
„de fapt tu nu ești fericit, nu?”
surd surd surd
închid ochii îmi trag puterea din ceruri
„și de fapt de aia cartea ta se numește pământ bolnav, nu?”
surd surd surd
închid ochii îmi trag puterea din ceruri
„pentru că tu de fapt ești nefericit”
surd surd surd
închid ochii îmi trag puterea din ceruri
„vrei să plec?”
nu
„pentru că nu contează dacă sunt aici sau dacă plec, nu?”
surd surd surd
închid ochii îmi trag puterea din ceruri

10

Ideea din spatele femeii

eu te-am iubit dinainte, să știi,
așa cum pot fi iubite ideile înainte să-ți vină
și gândurile înainte să le ai.

tu pur și simplu într-o zi ai căpătat formă
iar eu am zis aha, carevasăzică acesta e conturul tău
și așa se simte dacă îl prind de capătul numit palmă,
aha, carevasăzică ai și glas și cuvinte și uneori hihihi
iar alteori vaivaivai –
aha, carevasăzică forma cuprinde emoții,
e vie, e vie, e vie!
mi-am spus
și ce fericit am fost, Doamne,
că s-a nimerit să-mi fie dat să iubesc o femeie
nu o piatră
nu un lemn
nu o umbră
nu un pământ.

pictură de: Alexander Hodukov

11

Gândurile stupului

nu îmi pot trăi libertatea decât singur, cu mine
auzind gândurile stupului ca și când ar fi ale mele
roțile mele frunzele mele picăturile mele de apă
sunt in-divid pentru că nu mă pot împărți
ci numai și numai împărtăși din ce sunt
și cresc și gândesc și absorb
ca să am mai abitir de împărtășit
atât cât voi fi
să îmi trăiesc libertatea,
să aud gândurile stupului
roțile mele
frunzele mele
picăturile mele de apă.

12

Realități pontice

nopțile mele sunt vizitate, uneori, de tineri care joacă volei cu baloane de săpun,
de fetițe care aleargă fără să cunoască amenințarea către pieptul căreia
îmi îndrept calculat țeava puștii pentru a le salva,
de „titushki” îmbrăcați în treninguri care străbat cu mine tuneluri
între gurile Dunării și Crimeea,
de oameni cărora le vorbesc în limbi știute și neștiute,
de trenuri, microbuze, serpentine, aeroporturi fără avioane,
foste iubite pe care le întreb cum le mai vin hainele,
gânduri sub forma unui ghem șerpesc încolăcit în jurul unui mărgăritar,
îngeri și pământ.

pisica mea se scutură aprig după ce o pup zgomotos pe cap;
eu cred că nu de rușine, nu, doar se ferește de aceste realități
purtate de mine ca o mustață pe care o văd dacă îmi țuguiez buza de sus.

peste pereții caselor de piatră din Tbilisi au crescut balcoane colorate din lemn,
le-am visat într-o noapte liniștită ca într-o garsonieră în Mangalia,
liniștită fericită perfectă
poate din cauza pietrelor,
poate din cauza muntelui,
poate din cauza Mării Negre
căreia îi unisem malurile și realitățile.

pictură de: Giovanni Vepkhvadze

notă: vream să spun că în vise se împletesc realitățile din România și Georgia, că se unesc malurile unei mări care desparte civilizații; cred că mai frumos era dacă ziceam direct așa

13

Un cal scund cât un stomac

doamna care vinde la magazin vorbea într-o dimineață
cu o asistentă de la Fundeni ce tocmai își cumpăra țigări
despre boli și dureri de stomac:

„îmi venea să bag mâna pe gât și să scot otravă din el”,
spunea,
iar eu m-am gândit că așa este scrisul sincer,
atunci când cuvintele nu vin din rațiune
ci din ficat, din plămâni, din esofag,
din unghii, din piele zburlită,
din nebunie, din uitare, din vis.

am scris asta cu o bucată de splină
și cu buricul arătătorului de la mâna dreaptă.

azi dimineață am visat că sunt un fluture portocaliu
călare pe un cal scund, bolborosind cuvinte în mongolă.

14

Dansez pentru că nu știu să joc table

mâine am să dansez din cele opt picioare
purtându-mi muntele în spate ca o desagă
și stepa în inimă ca pe o altă inimă
(așa sunt eu, mai inimos),
doar mâine am să dansez din cele opt picioare
și n-am să mai simt povara
munților, zilelor, inimilor,
pământului rotund ca un chip.

mâine am să dansez și n-am să vorbesc cu nimeni,
ideile nu vor mai fi cuvinte ci gesturi,
priviri, căutături, eu, eu.

mâine am să dansez pentru că nu știu să joc table.

undeva în țara numită Lazistan un om aruncă zarurile
în fața unei prăvălii dintr-un oraș cu nume de cireș,
pe malul din miazăzi al Mării Negre.

joacă table, bea ceai și nu se gândește la nimic;
el este Timpul, l-am cunoscut după barbă și fes.

(foto: EatingAsia, licență CC 2.0)

15

Om în lapoviță

pe drumul de azi doar lapovița,
în căștile mele doar versurile georgiene
cântate de Datuna Sirbiladze
și am despre ele, cuvintele,
același sentiment pe care îl am despre viață –
mi-e ciudă mi-e ciudă
știu că le-am vorbit cândva
simt că ar trebui să le cunosc
că îmi aparțin dar le-am uitat
și nu înțeleg de ce gândesc în românește
de ce aici, de ce acum.

despre viață la fel,
pare a mea, pare să îmi aparțină
dar mă uit, mă uit și mi-e ciudă
și nu înțeleg de ce eu, de ce aici, de ce acum.

sporadic, înțeleg cuvinte
erti gogo, siqvaruli, qartuli ena
dar prea puține pentru a înțelege sensul melodiei;
din viață înțeleg secvențe
copaci, lapoviță, căștile, telefonul din buzunar,
prea puțin pentru a intui un sens astăzi.

16

Zar în stepă

scoate-mă de aici, Jibrail.
deciziile sunt puncte pe fețele zarului,
ascunde-l sub copita calului meu
eu sunt un punct
adevărul este un punct
pământul este și el un punct
moartea călărește liberă în stepă
deasupra ei doar Marele Cer Albastru,
scoate-mă de aici, Jibrail.

„te gândești la ale tale?”, m-a întrebat.
„nu, sunt aici”, i-am răspuns mințind
în vreme ce calul meu scormonea pământul
îngropând în stepă zarul
cu deciziile, punctele și adevărurile sale.

scoate-mă de aici, Jibrail,
îl rugam cu pumnul strâns în jurul degetului mare
ca pentru a mi-l apăra.

17

Meles meles

mă uit la mine ca la o jumătate de bursuc,
cealaltă jumătate lipsește
cu dungile ei albe și negre
cu ghearele lungi pentru săpat vizuină
și dinții puternici încleștați în curaj.

deunăzi am crezut că scopul meu pe pământ
e să mănânc baclavale și să beau compot de mango,
găsisem astfel fericirea în Istanbul și acolo
în cartierul Laleli m-am temut
pe motiv că dacă acum sunt fericit
și dacă fericirea e sensul existenței
eu ce o să mai fiu mâine?

cu firimituri de fistic în barbă
am intrat în prima geamie
dar nu am primit niciun răspuns până azi,
când am înțeles că scopul meu
nu este nicidecum baclavaua sau compotul de mango,
nu,
eu trebuie să întregesc bursucul
cu dungile lui albe și negre,
cu ghearele lungi pentru săpat vizuină
și dinții puternici încleștați în curaj.

18

Un singur os

eu o văd cum se întinde leneșă pe masă
după ce și-a spălat delicat cele patru lăbuțe,
iată o pisică frumoasă pregătindu-se de culcare,
îmi zic.

eu știu că ea mănâncă piftie și sarmale
și poate stă la geam și miroase a primăvară
în timp ce cântă O, brad frumos,
iată o mițilună fericită,
îmi zic.

eu știu că vreau să fiu liniștit
și să fiu lăsat să studiez istoria coastei Dalmate
în timp ce beau un ceai cu gust incert,
iată-mă întreg,
îmi zic.

poate pisica nu se va culca, poate va gândi,
se va gândi la mine ca la o ciudățenie
plină de mirosuri,
poate ea nu mănâncă nimic,
nici piftii nici sarmale,
poate la geam miroase a țiței,
poate nici eu nu sunt întreg
dacă am scris „vreau să fiu lăsat”,
lăsat de cine,
îmi zic,
nu e nimeni căruia să îi spun „lasă-mă”,
nu e decât o umbră pe care eu încă o văd stejar,
eu nu sunt o trestie gânditoare,
eu sunt un copac crescut cu tulpina strâmbă spre lumină,
n-oi fi eu drept, dar uite ce scoarță puternică am căpătat
crescând de unul singur la umbra stejarului.

sau poate de fapt sunt o sepie:
în cele din urmă,
din mine va rămâne un singur os alb,
să îl numim suflet.

restul – pisica, piftia, geamul, Crăciunul, stejarul,
or fi doar iluzii trecătoare, niște tentacule alunecoase
care se vor topi înapoi în timp, ca într-un ceaun.

19

Eretic

sunt un zbor anulat din cauza ninsorilor abundente,
un tren întârziat oprit în câmp,
un escapist neasumat
învelit în idei ca într-o ninsoare,
eu sunt întârzierea din secundele pasagerilor
un clandestin fără bilet,
un naiv îmbrăcat subțire
(tu n-ai văzut ce frig e afară?)

un eretic ce își schimbă cuvintele ca pe dumnezei
zicând bunăoară „stavros” în loc de „cruce”,
„nu pot” în loc de „nu vreau”
și „bayarlî” în loc de „mulțumesc”

iată-mă pe coridor,
iată-mă înconjurat de oameni,
iată cum fiecare vrea ceva de la mine
„biletele la control, vă rog”,
„trebuia să îți iei un pulover mai gros”,
„ce faceți de revelion?”,
„nu vă supărați, sunteți îndrăgostit?”,
iată-mă ridicând din umeri naiv,
iertați-mă dar nu înțeleg ce spuneți,
pe cuvânt,
nu înțeleg o iotă,
eu sunt mongol, tătar, eu sunt istriot,
sunt fârșerot, sunt khazar,
sunt cecen, sunt armean,
sunt turc, domnilor, turc,
vorbesc în orice altă limbă numa-ntr-a voastră nu,
acum luați furcile din cui și aprindeți rugul,
legați-mă,
sunt un eretic,
adevărul sunt eu,
așa fără bilet și îmbrăcat subțire.

la mulți ani.

20

Cioburi

cade gheața din copaci
cu cioburi
cu zgomot
cu cioburi
gheață tăioasă
într-o iarnă ca o oglindă
copacii oglindă
eu
cu tălpile zdrelite prin mine
prin cioburi
prin iarnă

21

Întoarcerea mongolilor

ce vreți voi, cei care vă purtați cerurile ca pe o pelerină grea?
ca pe o noapte le purtați, ascunșilor în iluzii,
voi care vedeți plăsmuiri și vă construiți timpul naiv –
din idei și speranțe și oglinzi.

nu e nimic aici din ce visați,
nici oglinzile nu sunt oglinzi, nici ideile idei,
lăsați orice speranță,
doar noi suntem noi,
azi ne-am întors mai mulți decât am fost vreodată.

dacă nu ați fi greșit, nu ne-ați fi cunoscut,
așa a spus tata.

22

Suflet

sufletul meu priponit de un ciot,
calul meu verde cuminte,
azi nu stau azi plutesc
și numai și numai priponul
mă mai ține azi pe pământ,
stăpâne.

23

Trei sute de mii

trei sute de mii de mongoli de-a călare
am să îți trimit la porțile cetății,
fiecare din ei crunt și tăios,
mic la stat cât un blestem rostit pe vârful limbii.

trei sute de mii de năpaste,
de șfichiuri de bici și săgeți
în fața zidurilor tale,
timpule cu pereții de sticlă și fotolii de piele,
amintește-ți de ele –
de îngenuncheata Vienă,
de Bagdad și Kiev!
timpule cu pereții de sticlă
care crezi că m-ai închis,
m-ai înghițit nemestecat
și sunt viu și îi strig:
Dorbei, Subutai, Ogodei!

îi auzi?
icnește pământul sub copitele hoardelor mele,
timpule, păcătosule cu opt colțuri și șase fețe străvezii!

24

Inim

Putrezește pe dinăuntru trupul meu,
Gura mea,
Simt asta pe vârful limbii,
Sufletul meu descompus stă ghemuit în stomac ca un fetus
Doar inima îmi bate:
Mai tare
Mai repede
Mai strânsă
Zicându-și
Sunt singură, sunt singură,
Sufletul meu s-a ghemuit în stomac și m-a uitat aici,
în pieptul ăsta gol ca într-o cămăruță.

25

Unul

Voi fi mereu cel ce sunt,
în pofida cailor verzi
și a apăsării pașilor mei pe pământ.

26

Oaselor mele

Îmi sunteți mute, oaselor, dar eu vă simt, oho, cum plângeți să vă întoarceți în pământ și cât vă e de greu să mă purtați. De asta azi am carnea palmă și vă mângâi, să înțelegeți că îmi pasă și știu că nu îmi sunteți de tot, fiice ale pământului ce mi-ați fost date jertfă ca unui zeu desculț. Îi mulțumesc prin tălpi și îl mângâi și pe el.

27

Azi sunt bătrân

azi sunt bătrân,
mai bătrân decât inima căreia Ego i-o ia înainte
încărunțind trăind pășind pleoscăind prin bălți
ca o idee de brotăcel, zice ea,
ca o idee de soldat, zice el,
eu o port pe umeri ca într-o raniță
din care ies prin cusături îndemnuri
acceptă, iubește și taci.

dar eu sunt bătrân,
mai bătrân decât ea o copilă,
sunt cărunt prea trăit și pășit
și accept și iubesc dar în mine nu tac
ci îmi gândesc fiecare povară așa cum soldatul
își potrivește ranița de pe un umăr pe altul.

28

Era un singur înger pe pământ

Cântă-mi, îngere, despre pământul ăsta mare încărcat cu povești, cântă-mi despre oamenii cu copite de capră, despre florile de portocal și despre necuprinsul cedrilor din Liban.

Despre orice, numai cântă-mi să te aud, să știu că ești, că mai există cineva în afară de mine pe pământul acesta încărcat cu povești.

Despre orice, numai cântă-mi acum când cei din mine au tăcut iar eu ascult nedumerit cum trece timpul în cavitatea asta întunecată pe care un grec a numit-o peșteră.

De ce taci și tu și mă privești grav, de ce nu e niciun rid pe chipul tău androgin, de ce doar sfinții poartă barbă și sfintele văl într-un Bizanț încărcat și el de povești și icoane.

De ce te întreb de parcă aș afirma, fără să știu că există semne de întrebare.

De ce îți vorbesc de parcă ai sta negru și corbește pe umărul meu drept în chip de Huginn și Muninn.

De ce te întreb, ca și când nu aș cunoaște deja totul cu singurul meu ochi cu care am privit mai demult într-o fântână adâncă, mai limpede mie decât sieși.

De ce mă cerți cu privirea, nu vezi că îmbătrânesc de unul singur întrupat în tatăl meu?

De ce nu mă mângâi, iubitorule de om, doar pentru că știu ce știu și mă întreb ce mă întreb.

De ce nu îmi potrivești pe spate aripi de fluture, multe aripi, să mi le însemnez pe fiecare cu câte o cicatrice pe mâna dreaptă.

De ce oamenii se îmbată și uită să mai le mai vorbească îngerilor.

Au plecat.

Doar unul mai e pe pământ și mă privește grav fără vreun rid pe chipul lui androgin.

E sâmbătă și oamenii petrec, dar e cumplit de liniște.

Iar îngerul ăsta, mânca-l-ar raiul, nu vrea deloc să cânte.

Noroc că am fluier și în curte patru brazi.

29

aș putea orice în noaptea asta

ieri am cumpărat lemn.
nimeni nu înțelege de ce, nici măcar eu.
acum aș fuma o țigară și nu înțeleg de ce,
pentru că de fapt știu că nu am chef de fumat țigări,
nici măcar de ascultat Apostolii lui Rebreanu
și totuși ascult, și totuși îmi spun că în piept simt
că aș fuma și în minte gândesc că aș putea construi un dulap,
eu am suficient lemn pentru asta,
am și două țigări în pachet deci aș putea să fumez,
am și difuzorul aproape de ureche deci aș putea să ascult Apostolii,
ușa este deschisă și pantofii așezați ordonat deci aș putea să ies
să respir cel mai curat aer din România, așa se spune despre aerul de aici.

da, aș putea orice în noaptea asta.

undeva, pe o stradă din localitatea cu cel mai curat aer din România,
aș jura că s-a auzit adineauri un zgomot scrâșnit de șenile.

30

Spații mici

Dumnezeu este în mine, în tine, în muguri, în flori, în cauzalitate, în matematică, în ordinea tuturor lucrurilor, în entropie, în haos. Dumnezeu nu are o preferință legată de spațiu ci de adevăr. Iar adevărul este că eu l-am găsit în stepa nesfârșită a omului care am fost, în compotul chinezesc de litchi pe care îl beau cel ce sunt, în turnul pe care îl construiesc în vis noaptea când nu mai sunt, în pădurile de unde îi smulg flori cu tot cu rădăcină, duminică dimineață.

Adevărul este că spațiul, ca și timpul, e relativ. Adevărul este că sufletul meu e uneori o sală înaltă cu tavanul boltit, alteori o bucătărie mică lângă râuri la fel de mici și sărate, adevărul e că sunt o fereastră în Mangalia, o singură fereastră pe un perete cu multe ferestre identice în umbra căreia mă voi ascunde viclean ca un copil în camera cu oglinzi – ghici cine sunt eu! nu mă vezi! nu mă vezi pe mine, cel adevărat!

nimeni nu va ști că sunt real în spatele oglinzii mele de 18 metri pătrați
unde voi asculta Mahler și Sibelius la căști să nu deranjez celelalte ferestre,
nimeni în afară de vecina mea tătăroaică ce mă va servi uneori cu geantîc și cafea,
nimeni în afară de vecinul meu tătar cu care voi merge vineri la geamie,
nimeni în afară de tine, mamă Păstrătoare a oglinzilor mele,
nu va mai ști cine sunt eu.

31

Corespondență fără confirmare de primire

„I know that I hung on a windy tree nine whole nights, with a spear wounded and to Odin offered, myself to myself; on that tree, of which no one knows from what root it springs.” – Havamal, stanza 138-139

Dragă Șerban,

Află despre mine că sunt bine sănătos, ceea ce îți doresc și ție.

Ești pe cale să iei decizii cu ochii spre orizont, știu. Uneori, în astfel de momente, ai sentimentul că ești singur acolo în viața de care atârni ca o ofrandă. Îți scriu ca să te încredințez că nu. Îți scriu ca să te încredințez că deși am tăcut, suntem aici. Noi, toți cei care ai fost vreodată.

Mai știu că nevoia de orizont vine din greutatea liniștii, atunci când liniștea se face lemn, trunchi scobit, buturugă bătrână și aspră, atât de grea și închegată în ea însăși că nici toaca nu o mai bate. Ei, și sub o astfel de povară la ce te gândești? La o cruce? La minaretul geamiei tătărești din Kruszyniany? La pădurile nordului? Sau poate la toate acestea, pentru că toate acestea sunt una. Tu.

E normal ca înconjurat de atâta lemn greu să îți dorești orizontul fără margini al stepei, acolo unde omul nu cunoaște frunza lată ci numai pe cea ascuțită a ierbii. Iar când stepa se sfârșește, pe cel fără margini al mării. Respiră, e normal să respiri. Nu e vreo slăbiciune în a te sufoca în păduri și simboluri.

Dragul meu, amândoi știm unde îți sunt rădăcinile. Dar simt că ai nevoie să îți reamintesc: acolo unde te afli. Când pământul bolnav de sub tine nu te mai hrănește sau când stejarii de deasupra te umbresc, îngroapă-te ca murul și răsari mai departe, în soare, într-un loc unde să te vadă din nou cerul.

Sau dacă vrei, poftim, atârnă-te de stejarii aceia nu mai mult de nouă zile. Ai nevoie de asta ca să înțelegi că tu ești singurul care te poți elibera.

Cu toate astea, nu ești singur. Dacă există vreo certitudine în atârnarea asta a ta, aceea e că voi rămâne întotdeauna cu tine. Eu, cel care vrei să fii.

Acum, închide ochii, e târziu. Odihnește-te și lasă-ne pe noi să îți spălăm timpul. În vise nu există timp, nu există început și sfârșit. Totul se întâmplă, totul este, totul suntem.

Al tău,
Șerban

Foto: Sophie Fontaine

32

Panzerlied

Azi m-a atins liniștea ca o întâmplare,
avea forma de pâlnie a unei vijelii
și vineție îmi părea la culoare
ca pruna coaptă în toamnele târzii.

Inimă a mea nedumerită,
ia un loc pe acest scaun cu trei picioare,
fiecare din ele un stâlp pe care se sprijină
o dimensiune cu gânduri, oameni și lupi.

Ești a mea.
Întotdeauna vei fi prizonieră în mine
ca într-un tanc cu nume de felină.

Inimă.
De fiecare dată când viața te va lipi de perete
iar tu vei țipa de plăcere cu mâinile încolăcite pe gâtul ei
să nu uiți că undeva în lume un leopard de oțel
gonește scârțâind din șenile cu tunul ridicat deasupra turelei
(fără a însemna neapărat un simbol falic)
iar înăuntru, sigur pe mine și puternic,
voi fredona ca un fanatic Panzerlied –
murdare sunt pleoapele mele
dar atât de curat îmi e sufletul,
da, atât de curat și senin.

Îngerii ascultă, cântă și nu păcătuiesc
pentru că nu e în firea lor.

33

Cizme înalte

calc apăsat, ce e în urmă rămâne în urmă,
ce s-a spus s-a spus,
eu trăiesc cât o inimă
pulsez pe asfalt
pas după pas
cu cizmele mele înalte
pașii nu au cuvinte nici idei în urmă,
calc și nu las semne
mătasea este un material fluid și discret
marea este un dor discret
depărtarea ideea apăsării pașilor,
calc și mă gândesc, iată, ce experiență teribilă perseverența,
să pășești mărunt și răbdător până când departe devine aproape
și atunci devine acum,
eu sunt un prezent, o idee, un timp, o fărâmă de spațiu al meu, numai al meu
pe care îl ocup cu 80 de kilograme de idei
sprijinite pe o pereche de cizme înalte

34

Lăstar

Cine sunt eu să ridic piatra de sub care
s-au înălțat cu disperare lăstarii spre lumină,
îngălbeniți de chin și umbră adâncă,
cine sunt eu să o ridic și să le zic
veniți, veniți de luați soare.

Nu.

E drumul tău, lăstare,
e calea ta, măi frunză,
e rădăcina ta,
e poate o întâmplare,
hazardul destinat grădinii mele
în care tu, măruntă floare,
exiști în ciuda pietrelor,
a apăsărilor
și a umbrei de sub ele.

35

Sfârșit de săptămână în Mangalia

Erau zile când plecam primul din orașul meu stup,
lumea se vedea altfel de la înălțimea unei schele,
nimeni nu băga de seamă că nu mai sunt;
gările au rămas desuete,
oamenilor le place să meargă pe șosea în coloană
fiecare din ei un vagon
fiecare din ei încercând să devină locomotivă;
gările au rămas desuete
și totuși din ele mi-am construit schela
ca fetița care demult, într-un basm rusesc,
a lipit multe oscioare de pui într-o scară.

Erau zile când zburam,
nimeni nu băga de seamă că nu mai sunt,
orașul meu tremura frenetic
așteptând într-o miercuri un nou sfârșit de săptămână
numai eu alegeam să nu fiu
și ieșeam și zburam și plecam
din gară în gară
lipeam destinații cu limba ca timbrele pe vederi
și ei nu știau, nu știau că nu sunt.

Câteodată mi se face dor de oameni.
Aici, în garsoniera mea mangaliotă,
nu e nimeni să bage de seamă că n-aș fi;
zilele sunt egale
zilele sunt pur și simplu zile
fără sfârșit și fără săptămâni,
oamenii pur și simplu oameni
și prezentul pur și simplu prezent.

Nimeni nu așteaptă nimic,
nici pe mine nici altceva,
iar gara de aici e un muzeu neelectrificat
al așteptărilor mele pierdute.

36

Introspect

Ce mai faci tu?
Sunt introspect, zic,
mă uit în mine nu neapărat după ceva deosebit –
eu nu caut nimic, nu caut nimic
doar că azi nu vreau să mai văd
oamenii, ehe, oamenii,
dacă ar ști câtă lumină e aici
în întunericul ăsta de sub pleoapă,
tulburat numai de soarele care se încăpățânează
să se uite la mine de deasupra cireșilor,
câtă lumină ne învelește pe toți ca o apă
dincolo de care și dincolo de ea un pescar
ne va prinde, ne va prinde pe rând,
are să se uite atunci în ochii noștri
și o să întrebe
Ce mai faci tu?

37

Duminică

Duminică, pământul se oprește amețit și se așază la umbră,
stă cu ochii mijiți către soare,
nici mașinile nu se mai aud atât de zgomotoase,
din curți iese fum de grătar
în parc copiii aleargă, bunicii își vorbesc –
încheind „asta e”,
vrăbiile se scaldă în praf și în nisip
cu ochii mijiți către soare,
doar bunicii nu spală –
azi e păcat,
biroul din Pipera e gol,
portarul se plimbă prin parcarea pustie
fericit ca un câine dezlegat,
undeva pe o baltă un pescar visează o știucă,
cea mai mare știucă de până atunci,
ea nu știe că este visată
acolo în buza stufului
unde s-a oprit ca pământul
și așteaptă cu gura căscată
și ochii mijiți către soare.

38

Un cufăr și un catâr

of, dacă aș putea să îmi strâng totul într-un cufăr de lemn –
oamenii din viața mea, pe mine din viețile lor,
toate limbile pe care le înțeleg cu sufletul
și toți caii din piept care îmi nechează
în hățurile ciudate numite prietenii
și altele mai abitir numite iubiri,
of, dacă aș avea un catâr,
dacă aș mai avea o bunică,
dacă mi-aș aminti dimineață vorbele vechi pe care le visez,
viețile care mi s-au scurs pe drumuri,
fuga prin iarbă,
dacă aș avea un strop din curajul de atunci
i-aș striga maică-mii închide televizorul
ești o umbră
scrie, scrie, mai scrie
că de aia ai terminat literele,
nu mă lăsa pe mine să scriu tot ce nu ai putut tu,
nu înțelegi că eu deja am datorii vechi
ale mele față de mine,
mi-am promis mai demult că voi închide totul într-un cufăr,
îl voi încărca pe un catâr și voi pleca
de data asta cale întoarsă,
spre răsărit voi pleca
de unde am venit
să învăț cine am fost,
poate după aia ne vom împăca
dacă nu cumva voi fi găsit până atunci și eu într-o chichiță
un glas slăbănogit să îmi zică –
“Bine ai venit, că de mai întârziai, și eu mă prăpădeam”.

39

O pasăre cât un nod în gât

noaptea, înainte să închid ochii,
țin în palme un ghem de pasăre micuță cam cât un nod în gât,
cam cât o foame de țăran rezemat la prânz în coada sapei,
cu ochii în soare, cu buza strânsă a lehamite și pălăria dată un pic pe ceafă.

și pasărea cântă și cântă și cântă
despre toate grijile și durerile îmi cântă,
eu o mângăi cu grijă pe spate și o îndrept cu arătărorul spre fereastră,
zboară, îi zic, zboară departe pe pământul ăsta rotund și neasemuit de întins,
pe pământul ăsta ca o icoană cu obrajii albaștri și verzi,
zboară și cântă-mă și lasă-mă pe mine să mă întind cât sunt de lung
aici în abisul ăsta dulceag și fără culori,
din el am venit și în el mă întorc
fără păsări cu pene, fără cântec și noduri,
sunt eu fără buze și fără pălărie –

și pasărea cântă și cântă și cântă,
fără ea, eu sunt foamea pământului bolnav aflat cu obrajii spre soare,
rezemat – nu știu cum – în gravitație ca în coada unei sape.

40

Soție de apolinic

se ridică din tine o pădure,
o fi de la ploile astea din ultima vreme
graba cu care te cuprinde hățișul
din care mai răzbate rar câte o poiană însorită
ca o răsuflare stinsă,
sufocată de iederă și lăstari;

ești încâlcită și dezordonată
așa cu tâmplele străpunse de aliorul proaspăt răsărit,
cu fruntea învelită în coarde de viță
și cu cârceii prinși de nodul gâtului ca două mâini,

ești verde, repezită și instinctivă
iar din mine doar faunul te mai poate stăpâni,
doar el te poate linge ca pe un stâlp de sare
ah, ce păcat,
va trebui să îi cer iertare și să îl dezleg,
mai deunăzi îi tăiasem copitele
și cred că m-a ținut minte.

Faun! ieși!

poftim, aleargă,
behăie turbat în pădurea de sex feminin
pe care ți-o ofer ca ofrandă,
au să îți crească iarăși copite
și ai să dansezi la umbra ei
în vreme ce îi răscolești frunzișul ca pe vintre,
poftim, aleargă,
pe Apollo trebuie să îl echilibrăm cu Dionis pentru a fi întregi.

Iubito.

se ridică din tine o pădure dar nu-i nimic,
încâlcito și dezordonato cu tâmplele străpunse de alior,
faunul din mine te va consuma ca pe un instinct,
ca pe o stare pe care nu am cum să o înțeleg ci doar să o dansez,
am să te cânt așa cum ești uitându-l scurtă vreme pe Apollo,
cu ordinea și rațiunea lui,
azi numai Dionis,
vom fi întregi.

41

Toma

nu mai există, domnule, zâmbet în lumină,
soarele nu mai mângâie carne,
nu mai arde timp,
în soare țărâna e rece în plină vară
de parcă nimic nu se va mai schimba –
unii confundă neschimbarea cu liniște
dar nu e vreo liniște aici,
nu,
e doar nepăsare,
nemișcare,
nimic
absența a tot
am rămas, domnule, doar cu ce a fost
pentru că nimic nu va mai fi, înțelegi?
gândul meu simte asta
și îmi spune să nu sper că nu am la ce,
dacă vrei dovadă, Tomo,
privește lumina soarelui –
așa îmi zice gândul meu –
uite-o ce rece e,
te-ai fi gândit vreodată
ca te vei uita în lumină
fără să îți vină să îi zâmbești?

ești gol azi, Tomo,
iar soarele mai știrb de niște raze.

42

Peisaj cu turn și cal

umple-mi, zidarule, pereții turnului din care mi-au căzut cărămizi
e frig, iernile sunt grele aici,
întregește-mi limba cu toate cuvintele uitate
și vindecă-i pământului rănile cu fruntea mea, amin.

e arșiță, verile sunt cumplite aici
eu plâng că nu am cal
să îmi plimb fata până la Argeș,
of, ce fericită ar fi,
of, turnule crăpat,
mai ai puțin și te dărâmi în mine

43

Câtă frunză și iarbă

Noi suntem iarba pământului,
întâia idee unită în manifestarea conștiinței,
cea dintâi tobă,
primul dans
în jurul primului foc,
noi suntem iarbă,
uneori cineva ne iubește
și atunci creștem,
creștem mai abitir
când suntem alintați frunză,
creștem și înverzim pământul
fiecare din noi o idee –
un gând dat sinelui din sine,
un suflet întors pe dos
spre a arăta
uite, mamă, ce am pe dinăuntru,
un sâmbure și un timp,
uite, mamă, câte întrebări
pe care tu le vezi gând urmat de semnul „?”
de unde vin ai noștri,
unde se duc,
de ce mi-a venit să plâng râzând când înotam
și am simțit că apa mă îmbrățișează în plutire,
de ce trebuie să atârn agățat de picioare
ca să înțeleg semnele dintâi,
de ce copacul acela are rădăcina în trecut
și abia apoi frunzele în viitor,
cum de noi suntem taman la mijloc
aici unde de abia avem timp să respirăm
în prezentul fin dintre două gânduri,
unu, doi,
gata.

44

Meștere, piatra

aș fi putut să mă zidesc cu mâinile mele zdrelite,
în jurul inimii să îmi ridic arcade de jos în sus…
unde îmi este, meștere, piatra de boltă,
să îmi atârn de ea firul cu plumb greu?

am rămas cu o pereche de cizme de cauciuc
și cu bărbia tatălui meu,
ridicată în sus a resemnare.

am rămas la Fetești, în zi de târg,
cu skoda mea 100s încărcată cu varză,
(la iarnă mâncăm sarmale, mamaie)
aș fi putut să mă zidesc dar iată-mă aici,
în capătul șoselei spre nicăieri,
cu gulerul cojocului ridicat
înjurând de dumnezei coloana de mașini
dar mă descurc, oho, ne descurcăm noi cumva,
trebuie să ne descurcăm,
trebuie să punem murături
să coacem vinete
să povestim, să glumim,
să facem provizii să fie bine,
să avem planuri
(aici te-ai găsit să parchezi, fir-ar mă-ta a dracu)
să fim oameni, mă, să fim oameni,
să devenim, să ne ridicăm,
să dăm din coate și să claxonăm
pentru un loc mai bun,
lasă, tată, mă sacrific eu să îți fie ție bine,
eu mi-am trăit viața
(futu-ți grijania mă-tii, de ce nu semnalizezi?)
tu ține-te de treabă și am eu grijă de voi,
de tine și de mă-ta,
o să fie bine,
ai să vezi.

unde îmi este, meștere, piatra de boltă,
să îmi atârn de ea firul cu plumb greu?

45

Jar

este o liniște în toamnă pe care o simt chiar și aici,
între țipetele copiilor alergând;
bine te-am găsit, strop de stea ascuns în mine,
acum înțeleg de ce calul acela mânca tăciuni aprinși din făraș,
acum înțeleg că de fapt își mușca din suflet cu dinții lui lați
căutându-se, scormonindu-se, suferind în schilozenia și bătrânețea sa,
rupându-și fâșii din eurile așezate cuminți cronologic,
bătrân peste tânăr,
molcom peste aprig…
bine te-am găsit, strop de stea, tăciune,
acum înțeleg de ce dansez la poalele Caucazului,
de ce călușul oltenesc se închină calului
iar eu, uite, voi țipa și voi alerga
cu tot cu liniștea din mine,
purtându-mi eurile în spate
și în mâini o pungă din Carrefour.

46

Odin și corbii

nu mai unde să îmi întind aripile decât în mine
așa cum stau aplecat deasupra găleții cu ciment,
le simt cum tremură pe umeri a nerăbdare
și omul de sub ele îl simt –
încă același înaripat bezmetic
ascuns sub gulerul cojocului de oaie
și sub mustața care râde la auzul poruncii
„tată, vrem desert”,
încă același Prometeu dezgolit
ce își zidește ficatul ciugulit de vulturi
cu adeziv Ceresit CM 17,
nu mai am unde să îmi întind aripile
pentru simplul fapt că ele îmi sunt gânduri,
corbii mei negri,
mi-e teamă că nu vă veți mai întoarce aidoma,
că veți rătăci printre „așa trebuie” și „așa se face”
iar atunci bătrânul cu cojoc de oaie va rămâne singur aici
ca un copac bătrân crescut din iarba peste care demult
călcaseră hoardele mongole,
corbii mei gânduri, aripile mele,
mi-e teamă și asta mă face zeu.

corbul sunt eu,
așezat pe umărul drept al zeului chior
ca pe un tată.

corbul sunt eu,
atunci când aripile îmi cresc negre
și le întind a zbor ca pentru o îmbrățișare.

corbul sunt eu,
la fel de bătrân ca tatăl meu.

47

Ce mai fac eu

Marele han visează.

Construiește răbdător cu ochii închiși,
de multe luni șade nemișcat în mijlocul stepei,
dacă pieptul nu i s-ar mișca ai crede că e bolovan cioplit
iar asta nu ar fi departe de adevăr.

Marele han a aflat ce înseamnă piatra.

Mâinile lui învățate cu hățul s-au deprins la mistrie,
ochii lui văd acum unghiuri nu depărtări,
firul cu plumb, sfoara întinsă.

Treizeci de mii de mongoli așteaptă în jurul lui
cuminți, tăcuți, cu spatele drept.

E liniște în stepă, doar câte un cal mai fornăie încordat
scurmând iarba cu copita.

E liniște aici unde miroase a pământ și răbdare.

Treizeci de mii de mongoli așteaptă în cerc,
între ei tatăl lor construiește un cub,
cel mai mare cub înălțat vreodată în stepă.

De departe se vor minuna împărații și faraonii
întrebându-se ce este aceasta.

Aici locuiește tatăl nostru,
îi vor răspunde mândri mongolii,
iată,
piramida lui este întreagă.

Apoi vor zbura cu toții călare țipând
încă o dată spre apus.

În urma lor stepa iar în mijlocul stepei un cub alb.

48

A fost odată o casă

pământul acela pe care am călcat,
iarba, casele mici,
văgăunile cu râul sărat
și aerul, mai ales aerul,
pe toate le-am zidit în poveste
să nemurească în basmul care începe așa:

„a fost odată o casă
cu tavanul apăsat peste creștetul nostru ca o mângâiere,
cu flori lacome îmbrățișându-i pereții,
cu umbre din trecut care mai apăreau uneori la ferestre,
cu oameni care dimineața își clăteau obrajii cu apă de ploaie”

unii oameni și casele lor își întind sufletele dincolo de timp,
așa a fost dintotdeauna,
de când primul om i-a rostit altui om basmul lui.

uneori nici nu-i nevoie de povești prea lungi,
e de ajuns ca omul să scrijelească pe o piatră un nume
așa cum s-a scrijelit acum mai bine de o mie de ani în Tomis
„aici a trăit Abascantos cu soția lui, Zosime”

49

Pământul nu strigă Miorița

din viața mea, doar firele deșirate ale moirelor:
rătăcirea, încâlcirea, deruta.

ghemul l-am înghițit tot
într-o dimineață obosită de nesomn.

din viața mea, doar ghemul ăsta a rămas.

l-am înghițit

acum nu îmi mai rămâne nimic de făcut
decât să mă uit în oglindă cum mă transform,
cum ghemul îmi crește în stomac,
pomeții îmi urcă spre tâmple,
măselele se tocesc
și albesc singur în camera mea.

nu am pe cine să strig
pentru că pământul,
întregul pământ sunt eu.

doar înclin ușor din cap și îngân un cântecel vechi.

sunt liniștit.

50

Aici

aici mi-am așezat durerile.

aici îmi sunt tăcerile, oasele, tăcutele mele măsele.

aici mă descompun alăptând din carnea mea ca din sâni un copac.

aici, doar aici voi murmura iarăși cuvintele știute și voi fi primul măslin care va cânta în grecește.

fi-voi pământ, fi-voi copac bătrân, fi-voi țap, fi-voi din nou copil.

aici, pe pământul acesta sunt eu.

51

Câine negru

am fost câine negru cu suflet de corb.

doar noaptea îmi amintesc de neputința zborului meu
când dau să îmi întind aripile înspre lună.
unde îmi sunt aripile, urlu cu gâtul întins,
uite-le, îmi răspunde crivățul
în vreme ce luna zâmbește tăcută.

am fost câine și pasăre și om,
ce blestem să nu fi uitat nimic și să înțeleg vântul
acum, când nu îmi doresc decât un cămin cu sobă,
o bătrânețe și o undiță în cui.

52

Perseverență

Păsările vin în fiecare zi la fereastra unde am început să le așez pâine.
Vezi? E vorba despre perseverență și răbdare.

Într-o zi am să îți apar de acolo de unde nu era nimic până mai adineauri. Am să-ți vorbesc repezit într-o limbă nouă și n-ai să mă înțelegi. Iar în timp ce voi încerca să îți explic prin semne, nici brațele mele bronzate nu le vei mai cunoaște, s-a așezat soarele pe ele ca pământul nou peste pietrele crăpate.

Dar tu vei ști cine sunt și mă vei îmbrățișa.