Deșertul de asfalt și drumul spre nord

| | Opinii

Două berze au zburat fâlfâind larg din aripi când m-am apropiat de capul podului. O turmă mare de oi păștea pârloaga întinsă de-a lungul viitoarei autostrăzi, terenuri lăsate necultivate în așteptarea investitorilor.

bucuresti-moara-vlasiei-pe-jos

Evit și fac dreapta, direct prin iarbă, estimez 10 minute până la prima pădure. Ascult doar pașii, sunet pe care de abia după câteva ore îl pierd din simțuri, așa cum nu mai aud seara ticăitul ceasului.

Pe pământul bătătorit, fiecare pas scoate un sunet caracteristic și sacadat, de două ori pe secundă: hrrtâd, hrrtâd. Pe iarbă, sunetul se schimbă, devine hrșștâd, hrșștâd. Cele zece minute până la pădure asta am făcut, am încercat să găsesc sunete, reproduse prin litere, care ar putea să redea cât mai fidel zgomotul pașilor.

Las oile în stânga și merg pe lizieră, miroase a soc și tei. E vremea socului, dar teiul s-a cam grăbit aici cu câteva săptămâni. Profit de ocazie să umplu o pungă cu flori de soc. Ies de pe lizieră, ar trebui sa traversez șoseaua care se întinde în față. Camioanele trec în viteză și mă joc iarăși cu sunetele în gând – vvvvjjîîîaaaammmmmm. Îmi aduc aminte de efectul Doppler, cel care face ca sunetul obiectului aflat în mișcare să fie perceput așa vălurit. Îmi mai aduc aminte și că Doppler e cel care a înțeles că stelele și galaxiile se îndepărtează, el și-a dat seama că Universul nu este deloc static ci că se află în expansiune.

Și eu sunt în expansiune și uite că nu am pe unde să traversez. Parapeți de beton mărginesc șoseaua, camioane și mașini trec grăbite, pe aici nu este loc pentru pietoni. Pentru mașini, șoseaua asta e o arteră vitală. Pentru un pejosmergător, este un pustiu lung și întins de asfalt, un deșert pe care nu ai cum să îl treci. Tot traseul gândit inițial cade, îl abandonez învins de un deșert și pentru prima dată în viață înțeleg drama prin care trece un animal al cărui teritoriu este străbătut de o șosea. Pentru el, ca și pentru mine astăzi, șoseaua este un deșert care îi limitează existența, iar animalul stă și se întreabă cine a betonat lacul.

Mă întorc în pădure și îmi dau seama că va trebui să ocolesc toată șoseaua, până la prima pasarelă sau primul pod. Pădurea cândva fusese îngrădită, încă se văd stâlpii care susțineau gardul de plasă. Liziera e plină de arbuști, majoritatea înfloriți. Zmeur, fragi, mur, apoi soc, corn, corcoduș, apoi tei, câțiva nuci, apoi alte specii pe care nu le știu pe de rost. Apoi pădurea propriu zisă, formată din fag, stejar, frasin, arțar, salcâm.

Undeva la intrarea în pădure o basculantă a descărcat o benă cu moloz, din care ies din loc în loc folii de plastic și gunoaie. Probabil mormanul stă aici de câțiva ani, dintre pietre răsar copăcei tineri. Pe cărămizi se încălzesc câțiva gușteri – lacerta viridis, mai mari decât palma mea. Șopârlele fac repede stânga împrejur când mă apropii și se ascund într-o țeavă de plastic, ieșită și ea din mormanul de gunoi.

padure-22-mai-2014

Potecile sunt în mare parte impracticabile, cel puțin nu încălțat cu ce am eu în picioare. Ploile au lăsat bălți adânci și șleauri, paradisul țânțarilor. Cele aflate sub coronament emană miros putred, semn că bacteriile saprofite își fac sârguincios datoria. Bălțile din luminișuri sunt cucerite de rogoz, rugina apei și piciorul cocoșului – Ranunculus repens, specie pe care am întâlnit-o în aproape toate băltoacele și noroaiele din Ilfov.

Uit repede de eșecul traversării șoselei când dau nas în nas cu un mascul de fazan pitit într-un desiș prin care îmi făceam loc pentru a evita bălțile din drumul forestier. Duc mâna la buzunarul cu aparatul foto, prea târziu, l-am pierdut. Pe nevastă-sa am întâlnit-o câteva zeci de metri mai departe, cocoțată într-un stejar și țipând de mama focului.

Ca o curiozitate, un colț al pădurii este aparte, l-am simțit după miros. Evident, soc și iasomie, dar mai e ceva care știu că nu are ce căuta aici. Este o pădurice de pin, are peste 50 de ani și mă întreb cine și de ce a plantat-o tocmai aici. Acele căzute au acoperit totul în jur, aici nu crește nimic, nicio specie ierboasă nu răzbate salteaua moale în care mă afund aproape un centimetru ca într-un burete. Doar hedera helix se întinde între tulpini și din loc în loc își înfige rădăcinile. Pe unele trunchiuri se ridică și formează liane groase care îmi amintesc de pădurile dobrogene.

Capăt de drum. Pădurea se termină brusc, aici nu există lizieră, semn că noul pod spre care mă îndrept a „mușcat” câteva zeci de metri din pădure. Urc și traversez în sfârșit șoseaua, cât cobor podul calculez în minte noul traseu. De unde până unde, în ce direcție. Harta nu mă mai ajută, deja am ieșit de pe „culoarul” printat acasă dar știu că trebuie să merg spre nord. Mai știu că aici localitățile sunt lungi și întinse ca o zi de post de-a lungul șoselei principale, ceea ce face drumul mult mai plictisitor și mai murdar. În localități, ca și în Pipera, respectul administrației locale pentru pietoni este apropiat de zero. Șoselele sunt foarte bune, nu am întâlnit gropi, în schimb trotuarul este ori inexistent ori lăsat în paragină, acoperit de un strat gros de pământ, noroi sau scaieți. Trebuie să merg pe partea stângă a șoselei și să mă afund în bălării de câte ori trece vijelios câte un camion.

O oră am petrecut-o astfel și principala încercare a fost să îmi ocup mintea cu ceva; aici nu e nimic de explorat, nimic de atins, nu am către ce zâmbi și nici de cine să râd, așa cum am râs în pădure de fazani.

În sfârșit depășesc localitatea, șoseaua face o curbă de 90 de grade, eu găsesc un drum de tractor care trece prin stânga unei hale și se duce în câmp. Intru tiptil, călcând fără zgomot și cu ghiozdanul în mâna dreaptă, pregătit să îmi asigur retragerea în cazul în care gardul halei ar fi rupt iar eventualii câini care îi apără teritoriul ar fi liberi să iasă din împrejmuire.

Trec neobservat și măresc ritmul, lăsând în urmă casele și halele. Fac dreapta spre nord pe marginea unui canal de irigații secat, știu că majoritatea acestor canale mărginesc solele și că pe aici trec tractoarele și utilajele, deci drumul are să fie bun, lung și drept.

Dacă în pădure mă simțeam ca acasă, aici mă simt ca la birou. Uite, aici e orz și arată al naibii de bine, nu sunt semne de boală. Aici a pus floare, e deja „în șase frunze” și nu e deloc îmburuienată. Dincoace grâu și dincolo triticale, o solă mai mică.

Un iepure țâșnește de pe marginea drumului și îi văd spatele pestriț cum se ridică deasupra orzului la fiecare salt. Îi zic două vorbe cu voce tare și realizez că până acum nu am scos niciun sunet articulat, merg deja de cinci ore și de abia acum, aici, mă simt liber și simt că pot să vorbesc. În urmă localitatea e deja la marginea orizontului, în față următoarea pădure o estimez la o oră de mers, iar în rest numai depărtare și libertate cât vezi cu ochii. Sunt singurul om de aici în afară de cel din cabina unui tractor aflat așa de departe că nici nu îi pot vedea partea de jos, decât vârful și un nor de praf lăsat în urmă.

Două gâște sălbatice își iau zborul din canalul care pe alocuri e plin cu apă strânsă din ploi. În stufăriș niște pui își strigă părinții și mă enervez că nu cunosc păsările așa cum cunosc buruienile. Până acum am identificat doar niște berze, fazanii, mierle, cucii care cântau pe lizieră și gâștele astea două. A, plus cocoșarul, o pasăre pe care o știu pentru că s-a oprit într-o iarnă la mine în grădină și pe care am reîntâlnit-o azi în pădure. Și totuși în câmpurile din jurul meu e plin de păsări mai mici și frumos gălăgioase, încerc să le rețin cântecul și aspectul și iau asta ca temă pentru acasă. Data viitoare va trebui să știu să le strig pe nume.

Mersul aici, pe câmp, în mijlocul pustietății este altfel, este ceea ce am căutat de fapt. Atâta timp cât am soarele pe cer nu am nevoie de busolă în Bărăgan, am tot ce îmi trebuie. Păduri să mă odihnesc și drumuri întinse, liniștite, fără oameni și fără mașini. Încă două ore am de mers până la următoarea localitate și sunt fericit că acum pot să cânt, pot să vorbesc tare și să fiu auzit doar de cel care contează.

salcam-inflorit

Mă opresc lângă un salcăm să stau la umbră, să mănânc și să beau apă. Doar salcâmi cresc aici. Îmi aduc aminte un citat dintr-o carte – „nuci mari răsăreau din vii”, o descriere bucolică care înclin să cred că îi aparține lui Sadoveanu, am uitat însă și cartea și autorul ei. Mi-a rămas doar imaginea asta a marginii unui sat, vara, cu o câmpie verde și prăfuită, „pătată” din loc în loc de coroana imensă și rotundă a unui nuc. Aici nu sunt nuci, doar salcâmi plini de flori albe în ciorchine, bâzâiți insistent de roiuri de albine.

Ai crede că e liniște, dar nu. Urechea deprinsă cu vâjâitul permanent al mașinilor începe, treptat, să își facă datoria și să te anunțe că în jurul tău e viață, se trăiește aici la fel de gălăgios ca în orașele oamenilor. Milioane de insecte, zeci de păsări, frunzele copacilor și ale buruienilor își vorbesc în fiecare secundă. Trebuie doar să te concentrezi și să le asculți rând pe rând.

Mă ridic din praful cald și îmi fac ordine în ghiozdan. Apa la suprafață, apoi briceagul, apoi tricoul alb de învelit capul și de care nu am avut nevoie. La urmă de abia gunoaiele rămase de la masă și pungile cu plante colectate pe traseu. Au trecut șase ore de mers și de abia acum, după prima pauză, îmi fac evaluarea „daunelor”. Mușchii nu au nicio problemă, ba chiar vor mai mult și simt nerăbdarea de a porni iar la drum. Singurele ușor nemulțumite sunt tălpile și coloana pe care am încercat să o protejez schimbând permanent poziția ghiozdanului, de pe un umăr pe altul sau dintr-o palmă în alta.

Merg din nou și regret doar faptul că peste o oră voi intra iar în localitate și va trebui să mă întorc cu una din ultimele mașini spre București. Însă mai e doar o lună și atunci știu că nu voi mai privi înapoi, ci doar înainte.

Azi am făcut 29,6 km în 7 ore și îmi pare rău că nu am avut timp să fac 40.

bucuresti-moara-vlasiei

Cuvântător, agricultor, antreprenor, muncitor, visător, cititor, ascultător, departe călător. Îndrăgostit de popoarele din jurul Mării Negre și din Asia Centrală.