De ce au uitat românii să cânte

| | Opinii

Cândva, în secolul trecut, românii au uitat să mai cânte de necaz, de fericire, de inimă albastră sau de băutură.

Se fac vreo doi ani de când ascult muzica popoarelor din Balcani și Asia Centrală. Începusem la un moment să scriu despre muzica interlopilor din aceste țări, încercam să înțeleg de ce maneaua se oprește în Armenia, ea transformându-se dinspre nordul Caucazului în șanson, așa cum observasem empiric și cum mi-a confirmat ulterior Vasile Ernu într-o discuție scurtă pe facebook.

Probabil, din pricină că în Armenia se oprește influența otomană. Am renunțat la acel text și nu l-am mai publicat după ce am citit un proiect de cercetare al lui Adrian Șchiop, susținut anul trecut sub conducerea profesorului Vintilă Mihăilescu. Lucrarea „Şmecherie şi lume rea. Manelele,specie de gangsta balcanic” aborda aceeași temă și o dezvolta mult mai complet și mai bine documentat decât mine. (teza o găsiți integral și pe internet, eu nu pot da link din motive evidente și din respect pentru munca autorului)

Două chestiuni am încercat să înțeleg.

1. Muzica nu a fost mereu atribuită exclusiv lăutarului. El era în primul rând cel ce știa să cânte la un instrument muzical, așa cum îi zice și numele (lăută – ar). Apoi, denumirea de lăutar i-a încorporat și pe interpreții vocali (pentru mai multe detalii – Viorel Cosma, Figuri de lăutari). Lăutarii își făceau apariția la evenimente, ori muzica nu înseamnă doar sindrofie, ci ea se cânta și în intimitate (doină, cântec de leagăn etc).

Ei bine, acest fapt s-a schimbat și eu cred că schimbarea a venit în secolul trecut. Oamenii nu au mai cântat ei înșiși, lăsând această corvoadă pe seama lăutarilor, vii sau înlocuiți de înregistrări.

Împreună cu această schimbare s-a tăiat firul oral de transmitere a tradiției, a cântecelor, versurilor. Cântecele au început să fie transmise din lăutar în lăutar, nu din om în om.

Încerc să aflu când și de ce.

O notabilă excepție e reprezentată de tradiția arhaică și precreștină a cântecelor de anul nou (plugușor, urături), care încă sunt cântate de om, nu de un meseriaș (lăutar).

2. Românii au fost deschiși către influențe culturale, inclusiv muzicale. Am utilizat ca surse scrierile lui Anton Pann și Nicolae Filimon. Nu am cercetat încă surse de dinaintea sec. 19.

Ciocoii, luând pe rând damele la joc, se deteră cu furie la toate exercițiile coregrafice obișnuite în timpul acela. Monotonul minet, dansul clasic al saloanelor europene, săltătoarea cracoviană a leșilor, cotilionul franțuzesc, valsul nemților și ecosezul adus din fundul Britaniei; toate aceste dansuri etnografice deteră prilej pe rând oaspeților noștri de a-și arăta măiestria; dar se vede că aceste inovații străine nu erau încă destul de popularizate în țară la noi, sau că ciocoii noștri nu le prea știau juca bine, căci ei se obosiră numaidecât și, ca să facă diversie, ziseră lăutarilor să cânte pristoleanca, chindia și jocul numit ca la ușa cortului sau zoralia. (Nicolae Filimon, Ciocoii vechi și noi)

Așa cum Fanarul a influențat puternic muzica românilor, ascultată și cântată, așa maneaua influențează folclorul începând cu ultimele decenii ale secolului trecut. Atât de mult încât devine ea însăși folclor. Mi-am permis să fac această paralelă și sunt convins că voi găsi argumente.

Și ajung în prezent.

În sate, hora satului a fost înlocuită de discotecă. Cârciuma a rămas tot cârciumă, iar Dan Alexe are dreptate când explică importanța socială a acestui loc.

Iată că am enumerat deja patru mari limitări care pot fi cauze ale dispariției cântecului vechi românesc din mintea și glasul românului:

– nu mai cântăm, ci ascultăm
– dacă nu mai cântăm, nu mai contribuim noi înșine la transmiterea cântecului vechi, ne bazăm pe o anumită profesie și pe înregistrări
– muzica veche e înlocuită de muzică nouă și/sau străină
– spațiile unde oamenii s-ar fi putut întâlni pentru a cânta s-au redus. Nu mai există șezători, chermeze, hore, ceaiuri (le-am luat oarecum în ordine cronologică).

Comparând situația asta cu ceea ce am observat în ultimii doi ani că se întâmplă în spațiul din Asia Centrală, pot să intuiesc faptul că în vreme ce estul este din ce în ce mai conservator, mai păstrător și mai redescoperitor al elementelor de identitate culturală, în România și împrejur se manifestă un fenomen invers, de renunțare la identitate, implicit la ceea ce a însemnat, până nu demult, cântecul vechi, bătrânesc.

Ultimele „redute” ale acestuia sunt muzicieni precum Grigore Leșe, Tudor Gheorghe, formațiile Anton Pann și Trei Parale.

Mi-am notat aici câteva idei neprelucrate pentru a-mi reface studiul deja început și a-l dezvolta.

sami

Cuvântător, agricultor, antreprenor, muncitor, visător, cititor, ascultător, departe călător. Îndrăgostit de popoarele din jurul Mării Negre și din Asia Centrală.