Dacă m-aș întoarce în timp cu o viață de om

| | Ce scriu, Proza

Dacă m-aș întoarce în timp – nu mult, cât să devină o călătorie fantastică și exotică, dar nici puțin, cât să mă pot reîntâlni pe mine – să zicem dacă m-aș întoarce înapoi cu o viață de om, cum i-aș privi pe oameni?

Eu socotesc viața de om în măsuri de 70 de ani, rugându-i să mă ierte pe cei mulți care au depășit această vârstă și care sunt, poate, mai tineri ca mine în suflet. Eu așa socotesc viața pentru că pe mine nu mă văd acolo.

Așadar, dacă m-aș întoarce cu, să zicem, 72 de ani, cum i-aș vedea pe oamenii de atunci? Cum arătau cei din 1942 care mergeau liniștiți pe exact aceleași drumuri pe care merg eu astăzi liniștit?

pe-lipscani-1942

Dacă într-o secundă aș sări de aici, din fotoliul meu negru mirosind a tutun, pe Lipscani acum 72 de ani și i-aș vedea pe oamenii ăștia înghețați într-o fracțiune de secundă suspendată, așteptând ca eu să hotărăsc – gata, să reînceapă viața – și viața ar reîncepe de acolo de unde a fost suspendată, la care m-aș duce primul?

Da, dacă aș pocni din degete iar ei ar începe din nou să se miște ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat și eu m-aș trezi în locul fotografului, dar fără aparat de fotografiat.

Poate fetița cu rochie albă și fundă roșie în păr ar privi la mine înapoi peste umăr, poate ea ar ști, ar simți ceva, că eu nu sunt în ordine, că locul meu nu e acolo, că e ceva cu mine.

Poate m-aș duce spre femeia șatenă din stânga, pentru că îmi amintește de cineva?

Poate m-aș uita cu atenție spre fundul femeii cu rochie albă și centură neagră, căutând instinctiv să îi observ linia discretă a lenjeriei.

Da, eu recunosc că mă uit la fundul femeilor, de ce nu aș face asta și în 1942? Și aș fi descumpănit să nu văd mare lucru, în condițiile în care femeia anului 1942 nu poartă nici rochii vaporoase, nici pantaloni mulați, ci aceste rochii strânse pe talie cu un cordon, acoperind cuviincios genunchii și scoțând în evidență feminitatea cu discreție și eleganță.

Aș fi intrigat să văd că bărbații poartă costum și unii dintre ei pălărie. Aș fi intrigat și l-aș urmări câțiva pași și pe cel în uniformă militară și mi-aș spune iată un bărbat în uniformă pe care această uniformă îl poate conduce mâine spre moarte, nu spre biroul prăfuit dintr-o instituție militară.

Poate m-aș duce încet spre femeia plinuță din stânga, să văd ce a cumpărat în sacoșă. Nu pare să aibă mai mult de 30 de ani și se uită direct spre mine. Apoi m-aș duce spre vitrina de la Galeriile București, să văd și eu la ce se uită oamenii ăia atent.

M-aș mai urca pe bordurile alea de granit care între timp au fost înlocuite cu altele din ciment prost, ce trebuie înlocuite iar și iar, pentru ca unii să obțină șpăgi și comisioane. Mi-aș lua un ziar după aceea, ca să citesc despre comisioanele și șpăgile anului 1942, despre războiul anului 1942.

Și i-aș privi cu superioritate pe oameni, recunosc. Deși unii dintre cei de acolo poate că sunt bunicii mei. I-aș privi cu superioritate fără să vreau, cu superioritatea celui care știe ce are să se întâmple.

Amărâților, le-aș spune în gând, trăți, trăiți fiecare clipă, că nici nu știți ce are să vină peste voi.

Cuvântător, agricultor, antreprenor, muncitor, visător, cititor, ascultător, departe călător. Îndrăgostit de popoarele din jurul Mării Negre și din Asia Centrală.