Câtă frunză și iarbă

| | Ce scriu, Poezii

Noi suntem iarba pământului,
întâia idee unită în manifestarea conștiinței,
cea dintâi tobă,
primul dans
în jurul primului foc,
noi suntem iarbă,
uneori cineva ne iubește
și atunci creștem,
creștem mai abitir
când suntem alintați frunză,
creștem și înverzim pământul
fiecare din noi o idee –
un gând dat sinelui din sine,
un suflet întors pe dos
spre a arăta
uite, mamă, ce am pe dinăuntru,
un sâmbure și un timp,
uite, mamă, câte întrebări
pe care tu le vezi gând urmat de semnul „?”
de unde vin ai noștri,
unde se duc,
de ce mi-a venit să plâng râzând când înotam
și am simțit că apa mă îmbrățișează în plutire,
de ce trebuie să atârn agățat de picioare
ca să înțeleg semnele dintâi,
de ce copacul acela are rădăcina în trecut
și abia apoi frunzele în viitor,
cum de noi suntem taman la mijloc
aici unde de abia avem timp să respirăm
în prezentul fin dintre două gânduri,
unu, doi,
gata.

Textul face parte din volumul: EU, PĂMÂNT BOLNAV

Cuvântător, agricultor, antreprenor, muncitor, visător, cititor, ascultător, departe călător. Îndrăgostit de popoarele din jurul Mării Negre și din Asia Centrală.