Cartea lui Azazel (2)

| | Ce scriu, Proza

Prefaţă

Aceasta este cartea neamurilor ce s-au născut şi s-au înmulţit din vremurile de odinioară până astăzi. Ce s-a făcut, făcut rămâne, iar ce a pierit, pierit o să rămână până într-o zi, când tot făcutul va fi desfăcut iar cele ce au fost vor fi din nou. Acea zi nimeni nu o ştie şi niciun învăţat nu o poate afla, pentru că nu ea nu este dată timpului omului şi nu poate fi socotită după timpul omului.

În acea zi, oştile tuturor neamurilor se vor întâlni şi vor alerga pe pământ, pe ape şi pe cer. Ceea ce este nevăzut va ieşi întâia oară la iveală. Privind în sus, copiii neamurilor se vor minuna şi se vor întreba: ce este aceasta?

Numai cei orbi nu văd şi surzii nu aud, dar adevărul nu vine nici prin ochi şi nici prin urechi, ci prin inimi. În acea zi, până şi orbii şi surzii la inimă vor cunoaşte adevărul. Aceasta va fi într-o zi când timpul va trece în alt timp.

Cine sunt eu?

Cel ce trebuie să vorbească ceea ce nu poate fi vorbit. Cel ce spune despre adevăr, fără a fi din el. Şi nu e dintre oameni.

Iată cartea neamurilor, cea nescrisă de mână de om, despre ce a fost, ce este şi ce va fi.

steaua-maktuh-cartea-lui-azazel
foto: Adam Block, Mt. Lemmon SkyCenter, University of Arizona

Capitolul 1: istoria neamului lui Eronel, cel făcut în steaua Maktuh

În al 28-lea ern de la facerea lucrurilor, în întunericul dintre coloanele de praf ale Silveriei şi lumea cea în formă de spirală a Danadelor a strălucit o lumină. Era steaua ce a fost apoi numită Maktuh, născută din vârtejul prafului negru. În jurul lui Makthuh au prins viaţă, până într-al 30-lea ern, nouă lumi. Dintre ele, a patra i-a fost dăruită lui Eron, cel însufleţit din praful negru. Şi l-a chemat Eron’El.

Casa lui era o peşteră scobită în stânca lui Mitos, cel mai înalt munte de pe Eron. Şi a plouat apoi cu piatră şi cu foc vreme de 2 erni, Eronul a mirosit a pucioasă iar cerul era când negru, când înroşit de flăcări. Şi din al treilea ern apa a început să cadă din cer şi s-au făcut mările, râurile şi lacurile.

Când cerurile Eronului s-au limpezit, lumina lui Maktuh a apărut şi a luminat muntele Mitos. Eron’El a ieşit atunci din adăpostul său şi a respirat pentru prima dată. Din aer şi din lumina lui Maktuh a căpătat puterea de a sufla viaţă peste pietrele din Eron. Şi atunci a ştiut şi s-a închinat spre miazăzi.

Eronel a coborât apoi de pe munte şi a înconjurat de trei ori ţărmurile Eronului, căutând nisip şi pietre. Şi când le găsea, sufla peste ele şi din nisip răsăreau copaci şi iarbă, iar din pietre animale pe care le-a aruncat în cele trei zări, în ape, pe pământ şi în ceruri.

După ce a terminat, toate nisipurile şi toate pietrele Eronului prinseseră viaţă şi praful negru din care fusese totul zămislit mai înainte se făcuse viaţă. Şi viaţa se rotea în jurul luminii şi lumina tot din praful negru se zămislise.

Şi viaţa nu avea nici formă şi nici chip. Tot ce se însufleţise din suflarea lui Eronel plutea şi nu avea grai. Şi a stat Eronel şi s-a închinat din nou spre miazăzi. Şi i s-a poruncit: Vorbeşte! Şi a vorbit.

Şi primul său cuvânt rostit a fost: Halil, care nu este un cuvânt de oameni.

Rostind el aceasta, una din vieţile pe care le însufleţise din piatră şi care se rotea într-o spirală în jurul Eronului a prins formă, chip şi grai şi s-a numit Halileu, primul din neamul lui Eronel.

Văzând aceasta, Eronel a înţeles puterea ce-i fusese dată şi s-a suit din nou pe Mitos, unde a început să cânte şi să strige.

Lau, Eoh, Eniseu, Midrah, Hanabeu, Moloh!

Şi aşa s-au născut din cântec şi cuvinte cei şapte, primul fiind Halileu, numit şi întâietorul. Şi lor le-a fost dată puterea cuvântului, precum lui Eronel. Şi s-au răspândit ei în toate zările Eronului şi au început să numească plante, peşti, păsări şi animale, aşa cum fuseseră însufleţite de Eronel. Şi cum erau numite, ele căpătau formă, chip şi grai.

Şi au apărut pădurile, câmpiile înflorite, păsările pe cer, peştii în râuri, lacuri şi în adâncurile mărilor. Şi toate au prins glas şi tăcerea s-a risipit pe Eron şi Eronul s-a umplut de cântec şi de bucurie. Şi toate îl slăveau pe Eronel şi pe fiii săi, care le dăduseră chip şi grai. Şi a strigat Eronel din vârful stâncii Mitosului: Tăcere! Şi s-au cutremurat cu toate şi au tăcut. „Ceea ce am făcut, nu de la mine am făcut şi ceea ce am dat nu de la mine am avut”, a spus. „Nu mie trebuie să închinaţi”.

Ascultând aceasta, cei şapte fii au privit spre ceruri şi şase dintre ei s-au închinat la steaua Maktuh, afară de Halileu care a întrebat cerul: „Cine sunt eu?”

„Cel ce se întreabă, va cunoaşte, pe când cel ce întreabă nu va afla mereu”, îi răspunse Eronel.

Apoi i-a desluşit tâlcul: „Nu spre stele să întrebi, că sunt făcute din acelaşi praf ca tine, ca mine, ca Mitosul şi Eronul. Nimic din ce-i făcut din praf nu îţi va răspunde. Să te întrebi, în schimb, pe tine însuţi. Că peste praful din care te-ai născut s-a suflat viaţă şi chip cu aceeaşi putere ce mi-a fost dată mie şi care a făcut Maktuhul să strălucească. Şi puterea nu este a mea”.

Şi ascultând Halileu aceasta, s-a uitat în sine şi şi-a văzut inima. Şi a aflat răspunsul şi s-a făcut femeie şi s-a numit Halileea, cea dintâi, care de atunci poartă răspunsul în ea.

Cuvântător, agricultor, antreprenor, muncitor, visător, cititor, ascultător, departe călător. Îndrăgostit de popoarele din jurul Mării Negre și din Asia Centrală.