Care e rostul vieții

| | Opinii

Uneori, las baltă problemele de fiecare zi și cad pe gânduri, pe alea ale mele. Unul care mă chinuie de mai mulți ani e, evident: care e rostul vieții? Azi m-a lovit iarăși întrebarea, în timp ce m-a prins ploaia pe drum spre Mega Image să iau mâncare pentru pisică și lapte pentru copii.

care-e-rostul-vietii

* pentru cititorii grăbiți, găsiți aici rezumatul acestui articol → 42.

În capătul străzii, unde trebuia să ajung, ploua la fel de tare, așa că nu m-am grăbit și am avut timp să gândesc în timp ce nevastă-mea țipa pe lângă mine că de ce nu am plecat mai devreme, că uite că ne-a prins ploaia și ne udă și alte chestii pe care nu le mai țin minte.

Cert e că mergeam eu așa și mă gândeam la rostul vieții și mă uitam la casa lui Giovanezu, că nu era niciun geam luminat. Mi-am dat eu seama că nici nu avea cum să fie luminat decât parterul, acolo unde e camera lui, că restul de vreo 8 camere de la etaj și mansardă sunt goale. Copiii lui sunt plecați în Italia iar el a rămas să stea singur în casa aia mare pe care o construise pentru ei. Lasă, că tot lor le rămâne, mi-am zis… Și m-am gândit după aia cam câți ani o să mai rămână casa aia în picioare, 50 de ani? O sută? Peste 500, șanse infime să mai fie ceva în picioare din Colentina de azi, nu? Și atunci, la ce bun?

La ce îi trebuie lui Giovanezu casa aia mare, pentru care plătește acum rate? La ce le-or folosit piramidele faraonilor și zidurile lui Hadrian Constantinopolului? Unde sunt ei acum? M-am gândit că orice ai face aici, are un sfârșit. Și din titan dacă ai ridica o piramidă, tot se va prăbuși într-o zi, ori sub vreun meteorit, ori sub propriul nostru soare transformat în cele din urmă într-o novă. Și pământul va fi înghițit de o stea cu tot cu pietrele noastre și cu oasele noastre, iar steaua aia va exploda într-o zi și praful care ne-a compus pe noi cândva se va aduna în neant, spre a forma alte stele și planetoizi. Așa a fost și înaintea noastră, așa va fi și după noi.

Logica asta a universului de tip distrugere / creație, naștere / moarte, trebuie că se aplică și omului. Tot ce creezi, se va distruge. Tot ce vei naște, va muri.

Și după aia m-am gândit că ce are omul de făcut în viața asta, să construiască? Să se înalțe? Nu. Mi-am dat seama, în timp ce ajunsesem deja în capătul străzii și stăteam la semafor, că răspunsul e deja în noi, în fiecare celulă care ne alcătuiește. Nașterea este genetică, devenim ceea ce suntem după un algoritm miraculos de contopire a două celule, după care industria fantastică a înmulțirii se pornește vertiginos și se formează un zigot și sunt parcurse apoi toate etapele dezvoltării ontogenetice – embriogeneza, viul apare din viu.

Viul din viu este diferit, este unic, dar guvernat de același algoritm, de aceleași reguli înscrise în ADN-ul său, care îi spun trăiește (instinctul de supraviețuire), înmulțește-te (instinctul sexual) și mori (apoptoza, moartea programată genetic a celulelor). Atât de simplu.

Ăsta este rostul vieții, cele trei porunci ale naturii: trăiește, înmulțește-te și mori.

Asta spune natura, niciun filozof sau teolog nu o poate contrazice. Este politica ce guvernează această viață. În rest, natura îți oferă deplină libertate, cum să trăiești, cum să te înmulțești sau cum să mori. Treaba ta, important e să le faci.

Dar și aici, m-am gândit eu, este o șmecherie. Două porunci sunt puternice, adică nu ai cum să negociezi: te naști și mori. Nu e după tine. În schimb, cea de a treia poruncă – înmulțește-te – e mai slabă. Adică tu simți că asta trebuie să faci, natura îți dă niște instincte, niște schimbări fiziologice, dar îți lasă ție alegerea. Treaba ta, o faci sau nu o faci. Dacă vrei să reziști, ești invitatul meu. Nu te oblig. Nu naști tu, naște altul. Așa zice natura.

Plătind eu laptele și plicurile de whiskas, mi-am zis că nu e de ajuns ipoteza asta cu rostul vieții și că să merg mai departe și să mă întreb: de ce?

De ce ar fi ăsta rostul vieții? Nașterea, înmulțirea și moartea? Și mi-a venit iar în minte ce are să se întâmple cu casa lui Giovanezu și cum fierul din balustrada lui de la balcon are să ajungă peste milioane de ani să se aglomereze într-un meteorit rece absolut care poate va cădea peste un viitor pământ în formare. Adică, nașterea fără moarte nu se poate. Construcția fără distrugere. De asta hindușii îl iubesc atât pe Shiva.

Așa și la om. Nu se poate să te naști, fără ca altul să moară. Fără să îi faci loc. Fără ca apa din corpul tău să ajungă înapoi în pământ, să ude rădăcina unui măr pe care să îl mănânce, apoi, cel născut din tine. Dacă nu cel născut din tine, atunci altul. Și ceea ce ai tu de transmis mai departe – informații – se vor pierde, dacă nu naști. E o competiție. Rat race. E ceva în ADN ce va ajunge oricum în viitor. Baza, începutul, viața așa cum o cunoaștem, fie că e bacterie, drojdie sau om. Cine va duce această informație mai departe? Nu știm. Cel mai capabil, pare să fie răspunsul, din moment ce există selecție naturală și unii pier pentru ca alții să apară. Unii pier pentru ca alții să se transforme și să se adapteze.

Dinozaurii? N-a fost să fie, mamiferele le-au luat locul, iar în cele din urmă omul. Omul? Depinde numai de el. Dacă va dispărea, altcineva stă la ușa evoluției și așteaptă nerăbdător să preia ștafeta.

De aia trebuie să ne înmulțim, să ducem mai departe informațiile.

Începusem să mă întreb și care e rolul timpului în toată povestea asta. Tocmai îmi spuneam în minte că fiecăruia îi este alocată o secvență de timp, care poate fi mai mică, niciodată mai mare. Nu ne ține nimeni într-un loc, dacă suntem deștepți putem să ajungem pe Marte sau pe sateliții lui Jupiter. În schimb, suntem ținuți într-o cușcă temporală de maxim 100-150 de ani. Nu am mai avut când să mă gândesc și la asta, că am ajuns acasă.

Cuvântător, agricultor, antreprenor, muncitor, visător, cititor, ascultător, departe călător. Îndrăgostit de popoarele din jurul Mării Negre și din Asia Centrală.