Calafatul sufletului meu

| | Ce scriu, Proza

Ce bine, ce bine că s-a făcut atât de cald încât sufletul meu stă iarăși ziua cu fereastra deschisă. Uite ce frumooos, zice el, între noi și copacii ăia nu mai sunt bariere de sticlă, acum poți să îți întinzi mâna spre ei și să vezi tu cum vor mai înmuguri.

Eu mă uit la el cu gura căscată exprimându-mi oltenește mirarea. Unde fuseși, bre, până acum? Nici nu te văzui când intrași aci la loc!

Nu știu de ce, când e cald afară și dă firul ierbii mie îmi vine să vorbesc oltenește și să plec la Calafat. Așa i-am zis și lui în timp ce îl mângâiam pe cap.

Hai, bă, la Calafat, zic, să ne uităm așa teleleu peste gârlă înspre Vidin, după aia să bem cafea de un leu cincizeci și să mergem amândoi pe jos la Poiana Mare, să vedem dacă au pus oamenii ăia răsadurile de roșii.

Etichete:

Cuvântător, agricultor, antreprenor, muncitor, visător, cititor, ascultător, departe călător. Îndrăgostit de popoarele din jurul Mării Negre și din Asia Centrală.