Al doilea caiet

| | Ce scriu, Proza, Top

primul-caiet

Mai greu decât să îți fie dor de cineva e să îți fie dor de cineva care nu te vrea. Să te respingă, dar tu să vrei în continuare omul ăla, să îți fie drag de el, să îți fie sete de el, să încerci să îl topești cu degetele ca pe un cub de gheață, să îl poți sorbi, dar el să fie atât de rece că nici cea mai fierbinte atingere a ta nu i se poate lipi de suprafața netedă și alunecoasă.

Azi, am vrut-o iar și pentru a mia oară m-a respins. Era nervoasă și „nu se putea concentra”, de parcă eu aș fi reprezentat o dificilă ecuație asupra căreia trebuie să te apleci cu rigurozitate și cu creionul în mână. Și totuși, acela era singurul moment când puteam fi împreună.

Am renunțat; am plecat de lângă ea destul de repede, fără să insist, descurajat de prea desele eșecuri ale apropierii.

La fel ca în alte dăți, am căutat să mă refugiez în gânduri și în rutina unei munci pe care începusem să îndeplinesc fără trăirea și entuziasmul de care dădusem dovadă până atunci.

Ceva se schimbase în acea zi. Privirea îmi fugea de pe cifre înspre fereastra albită de ceața de afară. Era ceață și în mine, nu doar în gând, coborâse un pic și către inimă. Nu doar că nu știam ce o să fie cu noi, de data asta nu mai știam nici măcar ce simt. Descurajare? Frustrare? Dor din acela care te macină greu, aspru și tocit? Ei bine, poate și un strop de indiferență, venită prin cine știe ce mecanism ancestral de autoapărare al minții, care îmi dădea de știre că gata, ar fi cazul să în,cetezi, altfel riști să strici ceva aici în chimia sinapselor.

M-am ridicat. Sprijinit cu mâinile pe pervaz priveam în gol fără să văd mare lucru afară. Am întors capul și biroul, caietele, scaunul gol, așezat neglijent într-o parte ca și când cineva se ridicase de pe el în mare grabă, toate acestea îmi păreau străine acum și nu mai simțeam confortul nimicurilor familiare care te ajută să îți creezi un mic univers într-o rutină zilnică.

Ce caut eu aici? Ce mai caut aici? Pe ea, desigur, dar tot ea îmi dăduse de înțeles că nu o voi avea. În dezolarea aceea am hotărât, atunci, să schimb totul. Primul impuls a fost să plec, așa cum în tinerețe am mers în port și m-am suit pe un vas. Astăzi, vapoarele nu mai sunt aceleași iar a te sui pe unul înseamnă idealism, atâta vreme cât lumea e mai mică iar drumurile mai scurte și mult mai ieftine pe uscat sau prin aer. Aveam întreaga lume la picioare, dar am hotărât să rămân și să lupt.

Nu cu ea, ci cu mine. Dacă pe ea nu am putut să o apropii și nici de plecat nu voi pleca, nu îmi rămâne decât să rămân și să construiesc o cetate. Cetatea mea, cu ziduri groase de indiferență și disimulare, apărată de cohorte de cavaleri ai duplicității.

Îți voi da de înțeles că e bine. Tot ce am să fac va avea sens dublu, unul pentru mine și unul pentru tine. Îți voi spune nu când de fapt va fi da, îți voi arăta că negru atunci când totul va fi alb, vom trăi în realități diferite pe care le voi îngriji minuțios, astfel încât noi doi, la confluența dintre ele, să pară că trăim în armonie.

Voi rămâne și te voi accepta, dar nu vei afla niciodată adevărul din spatele măștilor, nu vei afla oamenii din spatele zidurilor cetății, nu vei afla ce simt ei, nu vei ști când plâng, când râd, când le e dor. Nu vei ști când iubesc, cum și pe cine iubesc. Azi am murit puțin.

Negustorul de mătăsuri a murit atunci când a renunțat la drumuri, atunci când s-a așezat pentru a nu se mai ridica niciodată. Da, negustorul a murit. Trăiască regele actor.

Fragment din romanul: Negustorul de mătăsuri

Cuvântător, agricultor, antreprenor, muncitor, visător, cititor, ascultător, departe călător. Îndrăgostit de popoarele din jurul Mării Negre și din Asia Centrală.