A doua narațiune în Tbilisi

| | Ce scriu, Proza

În Tbilisi, alchimia kartveliană începe în momentul în care cineva îți spune „ce mă bucur că am început să te aud când îmi scrii”.

Dar tot ea se poate sfârși când ea îți cere „Mai zi-mi” și tu nu poți să îi zici nimic pentru că timpul se oprește și lași stând în genunchi realitatea să apese deasupra în timp ce privești cu ochii fără lacrimi modul în care parchetul se îmbină – e atîta liniște în planul acela cu două dimensiuni, cu îmbinări și scame deasupra, le-am numărat, erau 23 de scame iar pe frunte îi simțeam reci degetele de la picioare cu unghiile date cu ojă albastră.

În realitatea cu scame nici măcar nu te mai întrebi ce simte ea și ce va fi mai departe. Îți așezi capul pe picioarele ei ca un surogat de îmbrățișare și începi să te agăți de lucruri mici, în vreme ce lucrurile mari cum ar fi inima vuiesc și stelele dansează.

Ieri, o stea din constelația Vărsătorului a explodat înghițind prezumtive civilizații și prezumtive timpuri resimțite de prezumtive ființe. Nimic din energia novei nu s-a simțit în curtea interioară a casei de pe bulevardul Rustaveli, nici măcar la etajul șapte al unui bloc de pe alt bulevard.

Aidoma, nimic din înăuntrul meu – frică, panică, anxietate – nu avea să ajungă în constelația Taurului, undeva lângă marea stea Aldebaran.

Mi-am dat seama că nu întotdeauna din ghidușie, nu din joaca de-a dimensiunile îmi doresc să fiu un punct, ci că port în mine această dorință ca pe o armură. Dacă te micșorezi suficient, nimic nu te mai poate atinge.

Explodez și un punct rămâne din mine, așa cum din nova de ieri a mai rămas doar un miez neutronic atât de dens, atât de fierbinte.

hr

Despre acel punct aveam să aflu, în cele din urmă, totul. Au fost în viața mea câteva momente în care am simțit cum timpul se prăbușește peste mine greu ca un balot de mătase. Atunci mă opream și împreună cu mine se oprea lumea, ca pentru a-mi oferi un scurt răgaz să mor și să mă nasc la loc.

„Cum să fiu puternic când sunt atât de absorbit de ființa ei? Când am nevoie să o sorb, să o trag adânc în piept…”

Ce paradox. O doream atât de mult încât nu mai puteam să fiu eu în preajma ei. Evident că mă simțeam altcineva, dezgolit de atributele puterii de care aveam nevoie pentru a o poseda, pentru a o simți a mea. La fel de evident e că, în acest context, începusem să mă întreb cine sunt și aveam impresia că mă schimb, că ceva se petrece în mine, în străfundurile eului meu.

Pe Matilda am iubit-o atât de mult încât am încetat să exist și am început să îmi visez, prin ea, propria creație.

Am înțeles asta într-o seară, alături de ea. Oamenii au nevoie să fie singuri, au nevoie de spațiu.

Matilda încă mai are nevoie de eul său, de singurătatea ei, de fereastra ei peste care să se aplece, de canapeaua pe care să se ghemuiască în poziția fetusului, are nevoie să se privească singură, să se înțeleagă. Dar mie îmi este de ajuns ea.

Cât de naturale sunt toate acestea? Naturale, da. Este normalitatea unei ființe vii care trăiește și, din când în când, suferă. Apoi se vindecă și nu mai suferă. Aici nu e nimic de reproșat.

În schimb, eu mi-am pierdut capacitatea de a funcționa în naturalețea vieții individuale și am început să îi cer câte un pic din simbioza unicelularelor, care ajung să se împreuneze până la contopire. Una o absoarbe pe cealaltă, o înghite, își închide membrana peste ea și gata, ființa mai mică ajunge un organ de sine stătător în ființa mai voluminoasă.

Îmi amintesc limpede aceste gânduri. Era noapte și, așezat la o masă murdară, începusem să scriu.

hr

Un revers al nașterii, Matilda. Îmi doresc în secret să intru atât de adânc în vaginul tău încât el să se contracte și să se închidă în urma mea, iar eu să mă fac mic și să mă așez în uter și să trăiesc acolo iubindu-te ca pe propriul meu univers care vei fi tu. Eu nu voi mai ști nimic din ceea ce este în afara ta. Acesta, Matilda, este un act de adorare; să te transform într-o zeiță primordială din care eu să fac parte, tu să mă știi ca făcând parte din tine și să mă naști după aceea doar pentru curiozitatea de a te înțelege pe tine însăți prin mine.

Totodată, scumpa mea, el mai poate fi și răspunsul la toate întrebările. Poate așa s-a născut universul și așa au apărut oamenii. De aceea nimic nu poate exista fără iubire. Iubirea este prima cauză a lucrurilor. Ea nu are cauză, ea este pur și simplu.

Matilda, gelozia vine din monoteism, aici este latura distrugătoare a lumii. Tot în secret îmi doresc ca tu să nu mai fi iubit pe nimeni până azi, știu că ai făcut-o și dacă aș avea puterea aș schimba timpul, aș distruge tot ce s-a întîmplat de atunci până azi.

Mi-e frică, Matilda, e ora 5 și mi-e frică. Dacă te voi pierde? Am băut foarte mult ceai ca să nu beau cafea. Am făcut bine. Dar tot sunt pierdut acum și fumez și ascult operă georgiană și nici asta nu mă mai ajută dar nu o închid pentru că nu mai contează. Mă gândesc că te voi pierde pe tine și sunt pierdut eu. Eu nu mai am eu. Eu nu sunt. De abia acum simt că am ajuns în sfârșit un punct, toată teoria mea cupunctul a fost greșită, un om nu poate exista în el însuși, nu se poate dematerializa. Acolo este ideea de iad, acolo este singurătate. Matilda, demonii vin din singurătate și din absența iubirii.

Matilda, te urlu în minte chiar acum pentru că nu te pot urla cu gura deschisă. Țip. Țip în mine și nu aude nimeni pentru că eu sunt un punct. Dacă nu aș scrie asta, aș înceta să mai exist, nici punctul nu ar mai fi, punctul care mai conține în el o fărâmă din conștiința mea.

Matilda, Matilda, Matilda.

Scriu foarte repede, atât de repede că nici văd cum scriu, că nici nu vpăd tastele cum se aopasă singure, nu tiu cine mai scrie asta acum, Matilda Matilda Matildamatilda nu știu cine este aici nu este nimeni aici

Spune-mi cine ești de fapt, spune-mi de unde te cunosc, spune-mi că am fost întine sau tu ăn mine, spune-mi când s-au întîmplat toate astea. Matilda.

Într-o zi am să te chem pe numele tău cel dintâi.

Știam niște lucruri, eram sigur de ele fără să le pun la îndoială, așa cum este cana acum, așa cum este scrumiera plină. Nimic nu mai are sens, totul se dematerializează pentru ca eu să încep să văd altfel. Ceva în gândirea mea s-a schimbat, asta înseamnă că ceva din conștiința mea s-a schimbat.

Am găsit ce scriai în 2009. Vreau să găsesc ce gândeai cu 2000 de ani mai devreme și mai înainte cu 5000. Ca să te înțeleg trebuie să ajung la originea ta, la primul tău chip. Nu pe tine te iubesc, nu îți iubesc prezentul care e doar o latură efemeră a existenței tale. Iubesc totul din tine, tot ce ai fost și vei fi.

A răsărit soarele. Așa cred, pentru că de acolo vine lumina. Nu mai contează lumina. Am ochii adânci pe dinăuntru și mă dor, mă dor. Am o mânuță în stomac, nu știu a cui e. Am o șuviță de sânge în cap care curge altfel. O simt.

Nu-mi este bine și mi-e frică să mă trezesc fiind treaz. Vreau să te fut și să țipi.

hr

Când îți dorești să devii parte din celălalt și renunți la eul tau, la sine, acesta este un act de adorare care însumeaza deopotrivă iubire și sacrificiul suprem – inexistența.

Apoi, odată integrat în celalalt, el devine propriul tău univers și începi să exiști pe un alt plan de existență în el însuși. Tu ești o mică parte din el, el care devine un univers dincolo de care nu mai știi nimic, pentru ca nu poți, pentru că are margini și un anumit număr de dimensiuni.

Iar la un moment dat, universul te naște dincolo de margine pentru a se înțelege pe sine prin tine, cel care ai fost născut și primești conștiință și chiar dacă îți devine străin nu ai cum să nu îl iubești, nu ai cum să nu îți doresti din nou contopirea. Asta este moartea și viața, moartea și viața care sunt îngemănate prin iubire. Așa a apărut totul.

Am greșit când am zis că poate exista sex fara sentimente. Oricât ar părea de sec actul în sine, în profunzime există o dorință secretă a bărbatului de a se integra – prin vagin – în ființa femeii, ceea ce este același act de adorare, chiar dacă inconștient.

Când te fut, de fapt te transform în zeiță. Biologic, rezultatul acestei adorări e un copil prin care zeița femeie se va înțelege pe ea prin prisma unei alte conștiințe independente. Un rezultat al iubirii primordiale.

Fragment din romanul: Negustorul de mătăsuri

Cuvântător, agricultor, antreprenor, muncitor, visător, cititor, ascultător, departe călător. Îndrăgostit de popoarele din jurul Mării Negre și din Asia Centrală.