A doua amintire din vremea lăcustelor

| | Ce scriu, Poezii

fresca-pompei

De ce îți plac pietrele?

Pentru că după ele
se culcă oamenii să moară
și în miezul unora din ele
rămâne sufletul să doarmă,
să se trezească în gândul altui om
care îl cheamă
să nu se piardă
în uitare
ca vechii zei
uciși în Babilon.

De ce îți plac pietrele?

Pentru că știu că ești mai multă
decât ce ești acum,
pentru că știu că ești ascunsă în ele,
pentru că nu e prima oară
când ne întâlnim,
pentru că timpul trece ca un fum,
pentru că piatra ca un pântec
ne ascunde să ne regăsim
pe noi cei vechi
pe atunci tot doi,

Pentru că te cunosc
și pentru că povestea noastră
a fost scrisă în vremea lăcustelor,

pentru că simpla pomenire a numelui tău de atunci
mă face să mă pierd, mă face să mă doară,
pentru că inima mea nu poate simți azi
atâtea veacuri ce-a simțit demult.

De asta, suflete, iubesc pietrele,
le las să te mai poarte și ele
ca un pântec
când obosesc să simt
și să te port.

Mai știi când m-am uitat în ochii tăi
și te-am întrebat tu cine ești de fapt
și cum te cheamă?

Mi-am amintit, mi-am amintit!

Dar n-am să îți spun pe nume niciodată,
mă tem că-s prea puține pietre
în lume să ne poarte
pe amândoi.

Mai bine să uităm cine am fost
și să trăim din nou.

Poate că de asta suntem iar aici.

Etichete:

Cuvântător, agricultor, antreprenor, muncitor, visător, cititor, ascultător, departe călător. Îndrăgostit de popoarele din jurul Mării Negre și din Asia Centrală.